Un tunel spre cunoaștere

Cuvânt cu folos

Legat de cuvântul cu folos primit de la Părintele Theologos în Sfântul Munte, despre Sf. Euharistie, m-am gândit la textul rugăciunii recomandată de Mântuitor în Evanghelie: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. Pâinea este ca o mană, ca mana trimisă poporului lui Moise în momentul oportun, pentru a păstra speranța și a nu muri. Dar pâinea este și o sămânță, și într-un fel este făină amestecată cu apă, adică două elemente ce reprezintă trup și schimbare, sau spirit. Prin intermediul lor noi putem accede ceea ce nu ne este la îndemână, căci se crează astfel o punte între Cer și Pământ. La fel Dumnezeu poate folosi această punte pentru a nu extirpa universul, pătrunzându-i limitele cu nemărginirea Sa. Arată astfel ca o legătură bidirecțională, formată din elemente constituente ce pot fi materializabile, necesară și suficientă pentru a putea crea interacțiunea și relația personală cu Dumnezeu.
Iisus se rupe pe sine în Trup și Sânge, adică în două elemente, unul pasiv, al materialului, trecător, necesar pentru a oferi subzistență trupului, iar celălalt, Sângele, este motorul acțiunii ce purifică materialul, inertul, îi dă superioritate, adică suflet. Măsura Mântuitorului este aproape de neîntrezărit pentru om prin părțile logice sau chiar mentale, însă râvna noastră și efortul duhovnicesc susținut pot netezi neputințele până într-acolo încât Euharistia să fie ultimul salt peste treptele prea înalte. Să fim în Domnul este continuu dar și final. Este o lucrare dar și un scop. Este și început dar și sfârșit.
Înțeleg atunci că Sf. Împărtășanie este desfacerea acestui simbol al pâinii într-un mod universal asupra întregii existenței umane, oferind ingredientele necesare urcușului, căci doar prin ea pare să se poată înființa acest tunel de legătură. Cerința rugăciunii de a păstra existența acestui tunel, acestei oportunități religioase (lat. religare = reconectare, reunire) devine mult mai profundă și mai accentuată.
Spuneam că pâinea este și sămânță, deci cumva al treilea element, pare pentru mine să se refere la comuniune, la sobor. Sămânța însădită în instanțele ce acced la legătura divină va provoca deci nu doar conexiunea bidirecțională cu Înaltul, însă și conexiunea pe orizontală înfrățirii cu aproapele. Pare a fi un element de o magnitudine uriașă în apartenența ortodoxă.

Porunci de iubire

Cele două porunci ale lui Hristos – iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele – sunt inseparabile. […] Astfel, cea de-a doua poruncă ne îngăduie să verificăm măsura în care trăim cu adevărat în Dumnezeu.

Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul scrisă de ucenicul său, arhimandritul Sofronie

Deci măsura iubirii de Dumnezeu este iubirea aproapelui, dar prin acest element ce ne permite să luăm parte la divin și la frate pare că ne oferă o „resetare” a harului legăturii totale. Ține de noi să o menținem prin fapte și să o reînnoim prin aplicare frecventă. De aceea rugăciunea continuă cu „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. O reîntărire a tiparului celor două axe de relație (Dumnezeu-om, om-om), dar și o ridicare, o centralizare a omului în centrul acestor axe.
Limbajul îmi este limitat și pe alocuri „ingineresc”. Așa că vă rog să mă iertați. Dumnezeu să mă ajute și pe dumneavoastră să vă binecuvânteze în continuare!