Îmi amintesc că acum ceva timp, probabil că eram ceva mai tânăr ca acum (sic), un coleg de la serviciul tatălui meu a devenit cunoscut în anturajul său pentru faptul că începuse (sau deja o făcea, nu mai știu exact) să meargă la biserică. Bineînțeles, într-un colectiv oarecare, și atunci ca și acum, astfel de lucruri sunt demne de a fi luate în derâdere. Este dificil de înțeles de ce altcineva decât un preot sau niște babe ar trebui să intre vreodată într-un astfel de loc. Aproape că este și o rușine să-i pronunți numele, de teamă ca nu cumva lumea să te asocieze și pe tine cu un astfel de om. Desigur, creștinește vorbind, nu ar trebui să avem teamă de mare lucru. Doar de Mare. Și nu e un lucru. Însă iată că se pot găsi fel și fel de oameni care să epuizeze greu sursa ironiilor și a bășcăliei aferente, adresate unui astfel de om. Într-o perioadă când începusem și eu să explorez apele de suprafață ale Ortodoxiei, tatăl meu m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să-l cunosc, poate chiar să merg o dată cu colegul lui la Biserică, măcar să văd despre ce e vorba. Cu sfială, ezitare și curiozitate am acceptat. Am ajuns undeva prin cartierul bucureștean Berceni și am întâlnit pe domnul respectiv. Tata cu dânsul s-au salutat, după care tata mi-a zis că mă așteaptă afară. Am intrat acolo și am încercat o emoție și o stare pe care mi-ar fi foarte greu să o exprim în cuvinte. Era o forfotă, o șușoteală, mese pline cu produse alimentare, oameni de vârste înaintate sau cel puțin cu 25-30 de ani mai mulți ca ai mei. Domnul cu pricina a început să-mi arate: „uite aceea e o icoană”, „iată acolo în față este altarul”, „uite doamna aceea care stă cu spatele face un păcat”, „uite oamenii care vorbesc acolo nu fac bine ce fac”, „acea femeie ar trebui să stea pe partea stângă a bisericii” și tot așa. Eu am fost puțin debusolat. Părea că intru într-un fel de joc de șah cu reguli foarte restrictive și precise. Nu prea se asemănase cu experiențele pe care le imaginam eu inițial. Ei bine, nu țin minte să fi stat foarte mult atunci și am plecat, lăsând în urmă momentul acela al vieții mele. Dar poate acum pot să privesc puțin mai atent ce înseamnă că cineva „o ia pe calea Bisericii”.
Ce o fi oare?
Deseori am auzit, cu sens peiorativ, această expresie. Se pare că în dicționare, înțelesul primar este acela de a deveni evlavios sau a se pocăi. Poate însemna însă și că cineva îmbătrânește. Primul sens are un element de instantaneitate asociat lui, în timp ce al doilea sugerează o tranziție. Pac! Ai pocnit din degete și acum ești evlavios. Clipești și apoi de pocăiești. Poate mai degrabă ar fi interesant să observăm cele două înțelesuri în mod inversat. Calea Bisericii poate fi luată într-adevăr când ești bătrân, și poate că statistic este mai des și mai explicabil să fie așa, am să revin să explic de ce cred asta. În timp ce actul evlaviei este un act de nevoință, o investiție a atenției și trudei personale. Oamenii sunt în căutare permanentă, însă deseori înțelepciunea este atribuită vârstei înaintate. Părintele Paisie Olaru spunea: „Vă spun că uneori Dumnezeu pe cei tineri îi ridică din trup devreme, ca să nu greșească, iar pe unii din bătrâni îi îngăduie și îi rabdă să trăiască mai mult ca să se pocăiască.” Într-un anume sens sosirea și avansarea în vârstă extinde viziunea asupra unei vieți mai lungi, extrăgând în mod firesc esențe fundamentate pe mai multe evenimente, trăiri sau cugetări din viața noastră. Lucrul evlaviei se învârtoșează și rodește mai puternic atunci când este lucrat pe un timp mai îndelungat. Sunt desigur aproximări statistice. Există tineri care au văzut devreme valoarea unei vieți virtuoase și bătrâni care se adâncesc în păcat până la sfârșit. Însă totuși, calea Bisericii rămâne disponibilă, indiferent de momentul în care o observăm.
Mediere
Este dificil de înțeles de ce calea Bisericii este calea echilibrată, iar ce este înafara acestei căi este în pericol de a polariza, de a derapa în extreme. Discutam cu un frate de curând despre separarea Bisericii de stat. Probabil această discuție trebuie să facă obiectul unui alt articol. Cineva deștept ar fi scris și o carte, și sunt sigur că există o multitudine de informații în această problemă. Doar o idee am să extrag din această discuție și anume că centralitatea Bisericii în viața omului și a societății este dificil de măsurat fără ceea ce esențialmente este harul sau darul percepției sensibile. Ca să o separi de stat este echivalent cu a scoate inima dintr-un om pentru că reprezintă o slăbiciune pentru el și cauzează numai probleme. Nu e de mirare că asistăm la atâtea drame cauzate de o sumedenie de reforme nesăbuite. Am experimentat cu astfel de idei extreme și am dat greș. Însă acum ceva ne ține legați de mâini (și acoperiți peste gură) și nu ne permite reanalizarea și rediscutarea acestui subiect. Dar totuși, trebuie ca duhul Bisericii să exercite medierea chiar și așa. Există mai multe instanțe în care putem observa de ce Biserica poate avea această sarcină. Hristos se botează în Iordan, iar Duhul coboară pentru a media validarea totală. Apostolul Pavel ne anunță în epistola către Efeseni că „[…] nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica”. Deci sugerând o altă intermediere a Bisericii, cea ca trup al sfințeniei totale, adică unicul mod în care apartenența omului este valorificată. Vom mai vorbi poate în alte articole despre aceasta, însă trebuie reținut și că în vreme de mari frământări sociale, Biserica pare să iasă cumva arbitrul vinovat. Deoarece unii care vor să le fie acceptat păcatul trag spre deconstructivism, iar alții se consideră extensii ale lui Dumnezeu pe pământ, tăind și spânzurând după propriile lor interpretări.
Ucenicul Sfântului Siluan
Am să redau în continuare, pentru a finaliza acest articol, un fragment pe acest subiect. Vă las în compania înțelepciunii și vă urez multă Lumină!
„Duhul Sfânt a făcut cunoscute Bisericii noastre tainele lui Dumnezeu și ea este tare prin cugetul său sfânt și prin răbdarea ei”, spunea starețul.
Taina dumnezeiască pe care Biserica o cunoaște prin Duhul Sfânt e iubirea lui Hristos.
Cugetul sfânt al Bisericii este „ca toți să se mântuiască”. Iar calea pe care o urmează Biserica pentru atingerea acestui sfânt scop e răbdarea, adică jertfelnicia.
Propovăduind în lume iubirea lui Hristos, Biserica îi cheamă pe toți oamenii la plinătatea vieții dumnezeiești, dar pe toți oamenii să păzească porunca lui Hristos: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”, Biserica se așază între toate forțele aflate în luptă. Furia care însuflețește aceste forțe se întoarce în chip firesc împotriva Bisericii care se așază în drumul lor. Dar în împlinirea lucrării lui Hristos pe pământ, mântuirea lumii întregi, Biserica ia asupra sa în mod conștient povara furiei generale, așa cum Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Și dacă în această lume a păcatului Hristos a fost prigonit și a trebuit să pătimească, tot așa va fi inevitabil ca și adevărata Biserică a lui Hristos să fie persecutată și să sufere. Domnul Însuși și Apostolii au vorbit despre această lege duhovnicească a vieții în Hristos; dumnezeiescul Pavel a formulat-o într-un mod categoric spunând: „Toți cei ce vor voi să trăiască cucernic în Iisus Hristos vor fi prigoniți.” (2 Tim 3, 12).
Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie
Ferment 
Lasă un comentariu