Jurnal athonit, iunie 2023 (I)

Pentru mine a fost cel de-al doilea drum în Sfântul Munte. Am călătorit de la București, cu mașina, pe un drum ce mi-a părut mult mai scurt ca prima oară, dat fiind faptul că acum nu am mai fost șofer. Pe drum, entuziasmul și evadarea din cotidian m-a făcut totuși să mă simt ca și cum aș fi fost victima unui jet de gaz ilariant. M-am simțit vinovat uneori, însă am avut binecuvântarea prezenței unor frați foarte îngăduitori. Am plecat în jur de ora 5:30 din București (ridicarea ultimilor oameni printre care și eu) și am fost în Ouranopoli, la cazare, în jur de ora 20:00.

A doua zi dimineață, după ce am mai lăsat din bagaj la mașina pentru a-l ușura și a face loc lucrușoarelor pe care intenționam să le cumpăr de pe la mânăstiri, am fost la Biroul de Închinători pentru Diamonitirion (permisul de ședere în Athos) și apoi am luat bilete pe ferry-ul care ne traversa drumul pe ape până în Dafni, unul din cele două porturi principale ale regiunii athonite. Această regiune, din fericire se bucură încă de oarecare independență față de statul grec, având propriul steag și propriul sinod care guvernează peninsula, Sfânta Chinotită. Acesta reprezintă un fel de senat ce are puteri administrative, legislative, executive şi judecătorești. Inițial doream să prindem un microbuz către Kareya, însă am avut parte de un ajutor mai bun până la urmă. Inițial am fost puțin dezumflați deoarece am ratat toate microbuzele, dar ulterior am găsit un domn care ne-a obținut o mașină chiar până la Schitul Lacu, unde am avut prima cazare. După mici încurcături pe drum, am reușit să ajungem la Chilia Buna Vestire, unde este monah venerabilul părinte Ștefan Nuțescu. Îmi aminteam vizita mea din martie la această chilia și mi-am amintit și de părintele care ne-a întâmpinat, cel care are grijă și de pangar printre altele. Ne-a primit cu dulciuri, apă rece și niște păhărele mici cu un lichid colorat și ușor alcoolizat. Au fost foarte binevenite iar cât am stat acolo a început și o ploaie destul de puternică. Peisajul era extraordinar și simțeam că într-adevăr m-am scos din priza lumii. Vibrația interioară nu era însă de natură duhovnicească, încă simțind nevoie să glumesc și să mă comport ușor nerăbdător cu frații.

Ne-am odihnit iar seara fost la slujbă, mi-am reamintit paraclisul, dar și dispunerea interioară interesantă și diferită de forma clasică a interiorului bisericilor în București. Este o biserică închinată Sfântului Paisie Aghioritul precum și Sfântului Prooroc David. După trapeză și odihnă ne-am hotărât să facem un drum până la Chilia Intrarea Maicii Domnului în Biserică, deoarece, eu cel puțin, eram nerăbdător să-i revăd pe părinții care m-au găzduit la primul drum în Athos. Părinți care de altfel vorbesc atât de frumos și depun atâta sârg în propovăduirea cuvintelor de odihnă prin intermediul site-ului chiliei.

Ziua următoare am stat chiar la chilia menționată mai sus, unde este stareț minunatul părinte Pimen Vlad. Am ascultat un cuvânt frumos în prima parte a zilei din partea părintelui Theologos, cuvânt la care încă reflectez și o mică părticică a acelei reflecții se află în articolul acesta. Să mă ajute Dumnezeu să frământ cât mai bine cuvintele părintelui și să le înțeleg cât mai cu folos și mai deplin. Am aflat că părintele Pimen era bolnav, dar cu toate acestea tot a ieșit și ne-am bucurat cu toții să-l vedem. Purta durerea și suferința cu atâta bărbăție și ne zâmbea cu atâta blândețe, încât nu am putut să nu fiu impresionat. În acea seară a fost o slujbă de hram la biserica centrală, kiriako, închinată Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir. Această slujbă, dedicată sfinților athoniți, a durat undeva la 8-9 ore. Am stat destul de mult pe afară, deoarece în acea zi nu am reușit să dorm la prânz. Am avut parte și de o pauză în care părinții ne-au servit cu niște gustări și băuturi și am încercat să stau cât mai treaz, cât mai mult. Pe la 3 dimineața, aproximativ, am fost însă nevoit să mă întind pe banca de piatră din jurul bisericii. Am avut parte de ispite, inclusiv faptul că nu am reușit să mă țin puternic și treaz până la sfârșit. Slujba a fost minunată, nemaivăzută pentru mine, iar corul vizitator condus de talentatul arhidiacon Mihail Bucă.

A doua zi dimineață a fost din nou slujbă, însă nu am reușit deloc să mă trezesc, după oboseala acumulată în zilele precedente. Frații care totuși au fost mai vrednici s-au întors și am pornit-o pe drumul spre Iviron. Trebuie să spun că drumul stabilit de noi înainte dura undeva la 4 ore. Ne-am hotărât să mai trecem o dată pe la Buna Vestire, și în ideea că poate ne vom putea lipi unui alt grup sau unui microbuz care să meargă spre Kareya sau chiar Iviron. Cineva ne-a spus că ar fi trebuit să ne rezervăm cu o zi înainte mașina, altfel va fi destul de dificil. Cât am stat la pangar să mai zăbăvim puțin, a apărut și un părinte tânăr pe care îl știam de data trecută când venisem și nu apucasem deloc să vorbesc cu el, neprinzând momentul prielnic. Am stat de vorbă, i-am spus că-mi amintesc cu plăcere când ne îndemna să vizităm Georgia deoarece au atât de multă cultură creștină acolo și ortodoxia încă dăinuie puternic. M-a întrebat dacă am luat cartea Sfântului Gavriil Georgianul, l-am rugat să mi-o arate și m-am bucurat că am putut să mai stăm de vorbă. I-am spus că mergem la Iviron și, surpriză, mi-a relatat faptul că pentru a controla populația de mistreți, din exteriorul Athosului au fost aduși o serie de lupi ce între timp au devenit agresivi. Un părinte chiar și-a pierdut viața, găsindu-i-se hainele și oasele mari în pădure. Când a aflat că mergem spre Mănăstirea Iviron mi-a spus că exact acela pe care voiam noi să mergem este drumul periculos. „De ce să ne temem?” mi-a zis. I-am răspuns că puțina noastră credință ne face să ne temem și de oameni, darămite de lupi. Ne-a indicat un alt drum, mai lung, însă unul care ne duce mai rapid la un drum de mașină pe care-l putem parcurge pe malul mării. Slavă Domnului că am stat de vorbă cu părintele, și lucrurile s-au întâmplat așa cum s-au întâmplat ca să nu dăm de vreun necaz. O altă întâmplare frumoasă pe care am aflat-o a fost că într-o seară un părinte a trebuit neapărat să urce la părintele Pimen, la chilia de unde plecasem și noi mai devreme în acea zi. Pe drum, fiind seară, părintelui acesta plecat la drum i-a ieșit un lup în cale. Dar nu s-a speriat, s-a uitat la lup, l-a bătut ușor cu palma pe cap, cu blândețe, ca în semn de blagoslovire. Lupul l-a privit pe părinte, apoi a ieșit de pe drum în liniște, înapoi pe unde a venit.

Am să mă opresc cu istorisirile aici, până la ieșirea noastră din Schitul Lacu. Drumul ne-a oferit peisaje și experiențe frumoase, iar vremea a fost blândă cu noi, deși prognoza meteo nu prea încurajatoare. Însă aceasta este doar prima parte a povestirii, voi reveni cu mai multe detalii legat de călătoria aceasta într-un articol viitor. Până atunci, Dumnezeu să ne aibă-n grijă.