Minunea noastră cea de toate zilele

Îmi permit să destăinui o întâmplare magică din viața dragei mele prietene, Ilinca. Ilinca are ceva special care poate fi văzut și simțit doar de la suflet la suflet. Mi-am pus mereu întrebarea, de ce alegerea binelui, a căii morale și drepte este, de cele mai multe ori, sinonimă cu suferința… până acum n-am găsit răspunsul corect, dar poate, tocmai acesta este răspunsul, lipsa răspunsului.

Ilinca era, de altfel, o fată religioasă, crescută cu frică de Dumnezeu, de o religiozitate mai mult învățată decât simțită, dar totuși, îndeajuns pentru a-i crea o conduită morala și a-i forma valori și principii sănătoase pentru o viață creștină și curată. Cum vă spuneam, la un moment dat în viața ei, Ilinca a trecut printr-o cumpănă, așa cum se zice în popor.  Paradoxal, aceasta cumpănă a venit din incompatibilitatea între principiile în care fusese crescută și cerințele oamenilor lumii noi. Întâlnind un prinț care corespundea întocmai cu cel pe care ea îl visase, a îndrăznit, la un moment dat, să-și exprime dorința pe care o tăinuia în suflet, aceea de a se casatori. De atunci, totul s-a ruinat, ca și cum dorința ei ar fi echivalat cu o crimă…și cuplul s-a destrămat… Problema este că pentru ea, el nu era doar un băiat, el era universul, începutul, infinitul și eternitatea, era cumulul visurilor și speranțelor ei.

Au urmat doi ani de iad, de pendulare între credință și tăgadă, asemenea lui Arghezi, în care nu mai vedea lumina zilei decât printre lacrimi și suferință. Diminețile deveniseră un fel de tribunal al conștiinței, mereu dominate de întrebările obsesive cu privire la rostul vieții, al indivizilor pe acest pământ și mai cu seamă, al ei. Se izolase atât de mult încât orice interacțiune cu o ființă umană o înfiora.

Nu-și putea explica cum doi oameni care s-au unit prin acest sentiment suprem care este dragostea, pot redeveni străini. Era într-o permanentă revoltă și luptă cu Dumnezeu din cauza acestei nedreptăți. Își percepea partea religioasă din ea ca pe o minciună, ca pe o mască de care trebuia să se descotorosească rapid. Își pierduse identitatea, dar mai ales, latura divină din ea. Într-o altă dimineață s-a trezit cu aceleași gânduri întunecate, întrebându-se mereu de ce mai trăiește dacă-și pierduse rostul principal, acela de a iubi și de a fi iubită. A fost o dimineață cumplită, parcă simțindu-și sfârșitul, a început să rătăcească pe străzi fără vreo destinație anume, ca și cum ar fi vrut să ducă în viața de după imaginea “lumescului” imprimată pe retină. Fără să realizeze că sfârșitul era, de fapt, începutul, observă deodată o iritație neobișnuită pe brațul drept. Uitându-se cu atenție, vede forma perfectă a unei cruci pe mâna ei, ca un fel de protuberanță, care parcă-i spunea, ca și împăraților Constantin și Elena, “Sub acest semn vei învinge!”. Era într-o stare totală de confuzie începând să întrebe prieteni, preoți, cunoștințe, dacă ceea ce vede ea e real sau nu. Răspunsul…era în ea, dar ea nu știa. Odată cu apariția acestui semn, Ilinca noastră, a început să se liniștească, să se simtă protejată, să vadă lumina soarelui și să audă muzica naturii. Atunci și-a dat seama că Dumnezeu nu o părăsise, că Dumnezeu înseamnă iubire și că putem iubi tot ceea ce ne înconjoară, că, așa cum spunea Cioran, numai Dumnezeu are dreptul de a ne abandona, oamenii nu pot decât să ne întoarcă spatele. Realizând toate acestea, Ilinca, a avut o epifanie, adică revelația credinței adevărate, a simțirii întru Hristos, a trăirii prin Hristos.

De atunci, Ilinca noastră, și-a urmat calea spre a-și îndeplini destinul, pe un drum cu multe ispite, unele mai grele, altele mai ușoare, dar toate cu scopul desăvârșirii morale și mai ales, spirituale, mereu repetându-și, “Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.