Obositoarea propagandă și portavocea puterilor lumii încearcă pe zi ce trece nivelarea unicității duhului din comuniunea creștinilor. Unul din modurile în care se manifestă această ură este acuza legată de extremismul discursului, sau mai bine zis a predicii creștine. Echilibrul civilizațional menținut și dezvoltat de morala multimilenară a creștinismului este deseori considerat fundamentalism sau extremism religios. Deoarece anarhismul reducționist al materialismului nu cunoaște raportare, fiind implementat sub forma unei mișcări browniene, adică haotice, ce disipă orice fel de formă structurală într-o masă de fragmente asimetrice, dubitabile și lipsite de esență. Acest lucru se vede foarte simplu în suita de întrebări adresate creștinului, deseori sub forma periculosului „de ce”. „De ce crezi că esența existenței este creația, oare pe Dumnezeu însuși ar trebui să-L creeze cineva?”. „De ce ar prima ideea (sau mai rău, ideologia) ta în raport cu oricare alta?”. „De ce Dumnezeu pare că doarme atunci când eu văd răul mereu, peste tot?”. Oricare răspuns va fi întâmpinat tot cu o întrebare de tip „de ce”. Aceasta pentru că „de ce” pleacă de la o supoziție de natură logică, a implicației între raționamente ale minții.
La întrebările fundamentale de ce și în ce scop aporetica rurală românească răspunde: „d-aia”.
Petre Țuțea
Apa este rece, deoarece temperatura ambientală este foarte joasă. Calculatoarele se încing deoarece componentele sale, sub acțiunea alimentării cu energie electrică și a însăși funcționării lor, emit căldură. Cartea se termină, deoarece toate paginile sale au fost citite. Iată însă că același tip de raționament poate fi aplicat și în cazul acestor tipuri de explicații logice, raționale. Reducționismul conduce la necunoscut, invariabil. Adepții scientismului deseori, atunci când nu-L neagă complet, Îl împing pe Dumnezeu în acele colțuri umbroase ale necunoscutului. Dacă nu știu, atunci poate acolo este ascuns Domnul. Fuge de noi și de iluminarea rațiunii noastre.
Fundamentalismul religios fără îndoială că există, dar nu este esențialmente element al religiosului, ci este de sine stătător. Dacă aș avea puterea să dau o lege prin care toți oamenii să fie obligați să poarte tricouri de culoare galbenă la vedere, acest lucru nu ar ține de nimic din concepțiile mele legată de viață și Dumnezeu, ci ar fi mai degrabă un fundament pe baza căruia văd orânduită societatea pe care o am în grijă. Orice variație ar fi pedepsită, însă chiar dacă aș numi aceasta o valoare morală ea nu ar fi nici pe departe așa ceva. Există acte de fundamentalism oare în materie de bunătate și iubire? Ești fundamentalist dacă principiul de la baza gândirii tale este bunătatea cu semenii?
Mesajul învățăturii ortodoxe este cuprins în calea cea strâmtă. Drumul între extreme. Moderație în toate, dezrobire de patimi și străpungerea inimii. Pentru mine este evidentă necesitatea unui context moral în care omul trebuie să acționeze și să insiste în validarea acestuia permanentă. Nu am plânge dacă suferința ar fi relativă, nu am striga de durere dacă durerea ar fi doar o părere a noastră. Și nici nu ne-am bucura dacă fericirea ar fi o iluzie. Însă toate sunt neputințe și experiențe limitate, căci lumina noastră interioară le raportează mereu la ceva mai înalt, mai profund și mai de durată.
Atunci când încercăm să comunicăm în termenii credinței noastre cu alți oameni, deseori vom observa o îngrădire de natură lingvistică. Cuvinte ca „nevoință”, „duhovnicesc” sau „patimă” nasc deseori un sentiment de ridicat din sprânceană din partea celuilalt. Moralmente, în interior simțim că este o reglare spre echilibru, spre curățenie, de foarte multe ori vorbim ca să ne reamintim și să ne convingem de insuficiența trudei noastre și de faptul că lacrimile sunt prea puține pentru aproapele din fața noastră. Dar ceilalți îl pot percepe ca extremism, deoarece neputințele lumii își întind chingile către sufletele celor confuzi. Nimeni nu vrea să-i fie amendată plăcerea. Toți vor să-și definească singuri libertatea, sensul și supraomul interior. Căderea este deseori ușoară pentru cel care luptă să scoată valorile dinăuntru spre exterior, mai ales în astfel de discuții ceilalți. Este bine să ne amintim de tăierea voii noastre și de întoarcerea spre calea de mijloc.
Căci de nu ne-ar iubi Domnul, nu ne-ar întrista, ci ne-ar lăsa să facem voile noastre.
Agapie Criteanu
În titlul articolului mi s-a părut interesantă revelația aceasta a contradicțiilor pe mai multe niveluri. Mărturisirea, interpretată deseori ca o dovadă a extremismului mărturisitorului în echilibru cu echilibrul, adică exact ceea ce ar trebui ea să reprezinte. Amintirea Căii, a Adevărului și a Vieții. Dar cum rămâne cu extremismul nepăsării? Nepăsarea față de valorile centrale ale culturii în care te-ai format, care te identifică este o formă de neputință aproape bolnăvicioasă. Lipsa frământărilor definitorii ale individului este o carență a însăși valorii de autodeterminare a individului, deci a libertății în fața lui Dumnezeu și a oamenilor. Mă las condus de alții, sau de altceva dinafară, pentru că prin pasivitatea mea încerc să fac un protest. Ce poate fi un cămin mai călduț pentru patimi? Nepăsarea, ca etimologie, provine din lipsă păsării, adică a acțiunii verbului latinesc „pensare” – gândire, cugetare. Facultatea cu care am fost înzestrați pentru a lupta cu patimile înrobitoare sau cu ideologiile nivelatoare moderne.
În final, aș vrea să termin prin a ridica o întrebare, pe care am încercat să o dezvolt în acest articol dar și să o adaug în propria coadă de procesare mentală. Este extremistă alegerea și truda pentru păstrarea umilinței și a căii centrale drepte sau chiar abandonul conștient, făcut cu insistență, al elementului spiritual ce ne poate conferi libertate prin apropierea de Ceruri?
Ferment 
Lasă un comentariu