Jurnal athonit, iunie 2023 (II)

Un eveniment interesant am trăit în momentul în care am mers să ne închinăm la kiriako (biserica centrală), din apropierea chiliei “Buna Vestire”. Am ajuns în timpul zilei, înainte de slujba prilejuită de hramul sfinților athoniți pe care am descris-o în prima parte a acestui jurnal. Acolo era o pace curată, în care simțeam că sunt singurul factor perturbator al acelui loc. Biserica, închinată Sfântului Dimitrie, avea ușile ferecate. Am mers liniștiți pe lângă ea, căutând un loc unde să ne așezăm. În capăt, în jurul unui grup de mese și băncuțe, erau așezați 2-3 oameni. Unul dintre ei, cel cu spatele către direcția din care veneam, era un părinte îmbrăcat într-o haină neagră, ponosită, albită pe alocuri de uzură și trudă. M-am mirat când, fără ca vreunul din noi să scoată vreun cuvânt, acesta s-a ridicat și a plecat capul către noi, căutându-se prin buzunare. “Vă deschid imediat…”, ne-a anunțat. Probabil confuzia de pe fețele noastre l-a determinat să adauge: “Vreți să vă închinați, nu?” Noi am răspuns afirmativ, iar dumnealui a venit cu noi, descuind ușile ca noi să putem intra. Înăuntrul bisericii se află o icoană minunată a Maicii Domnului, numită “Lacuschitiotisa”, de la Lakkoskitti, numele grecesc al schitului. Acest nume, din câte am înțeles, se referă la schitul din groapă, probabil indicând și poziția așezământului între munți.

Pusu‑m‑au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate și în umbra morții.

Psalmul 87

Citez psalmul, deoarece probabil există și o semnificație la nivel mai profund, legată de cuvintele pe care le-a auzit Sfântul Siluan în clipa sa de deznădejde: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Șeolul este deseori portretizat ca locul cel mai de jos. Așa că locul schitului se plasează cu smerenie în fundătură, poate și tocmai pentru permanenta prezență a amintirii sfârșitului lumii. Simbol al importanței primordiale de menținere a trezviei, prin nevoință, luptă și rugăciune.

După ce părintele ne-a condus înăuntru, așteptându-ne să ne închinăm, acesta s-a pus cu răbdare, în picioare, în partea din față a bisericii. Cum am descris mai sus, înfățișarea sa nu era menită să impresioneze. Unul din frați mi-a arătat obiectele acelea în formă de ou, atârnate de candelabre și de elementele înlănțuite ce coborau din plafon. „Uite, acestea sunt și la biserica noastră. Oare cunoști ce înseamnă?”. „Poate facerea lumii, un ou pare să conțină în el potențialul exploziv al creației”. Desigur, eu flecăream, ca de obicei. Mi se părea interesantă ideea. Am continuat: „Am să încerc să aflu”. Am mers apoi cu sfială către părinte. Nu-mi dădeam seama dacă totuși era persoana potrivită pe care ar trebui să o întreb astfel de lucruri. Judecam, cel mai probabil, într-un mod nefericit. Pentru că și judecata, tribunalul acesta al conștiinței, nu trebuie demonizat așa cum vedem foarte des în societatea modernă. Dar poate că acesta este subiectului unui alt articol.

L-am întrebat: „Părinte, oare știți ce sunt aceste ‘ouă’?”. Mi-a răspuns simplu: „Semnifică Învierea!”. Ce frumos, mă gândeam, câtă frumusețe în această simplitate. Poate că și învierea este tot o creație, o reînnoire. Dar poate gândesc aceasta din mândrie. Oricum, mi-a arătat că erau de fapt mai multe astfel de obiecte ce atârnau în fața altarului și a icoanelor. „Trebuie să fie în mod normal opt. Există 7 zile ale creației, cu tot cu șabat, dar a opta zi reprezintă veșnicia. Veșnicia este infinită, așa cum probabil ați văzut pe la matematică acel simbol, ca un opt culcat – infinitul.” Aceste cuvinte m-au lăsat aproape cu gura căscată. Mi se părea fascinant și formidabil că acest părinte, care arăta așa simplu, îmi spusese un simbolism de o asemenea profunzime în cuvinte așa frumoase. Simțind parcă nevolnicia mea, a continuat, zâmbindu-mi puțin: „Ați văzut că nu prea sunt pânze de păianjen în biserică. Este și datorită acestor obiecte, pentru că nu au colțuri, nu fac pânze de păianjen.” Am zâmbit. Acum imaginea mea era completă, mă simțeam mulțumit și smerit, chit că nu a durat la nesfârșit acel sentiment.

În prima parte povesteam cum am reușit să scăpăm de potențialul pericol al lupilor. Însă această liniște a atras un drum mai lung, cu aproximativ 2 ore mai lung, dinspre Schitul Lacu către Iviron. Am schimbat forme de relief, vegetație, peisaj. Am și încurcat puțin drumurile, deoarece noi trebuia, conform indicațiilor primite de la părintele de la „Buna Vestire”, să ne îndreptăm către Morfonou, o regiune athonită ce ține de mânăstirea Marea Lavră. Dar înainte de a ajunge în acest loc, trebuia să cotim la stânga, pe drumul de mașină ce șerpuiește pe malul mării, pe țărmul nordic al peninsulei. Drumul a fost cu folos, însă plin de trudă, mai ales pentru mine care eram cel mai puțin pregătit din punct de vedere fizic din grupul meu. La un moment dat apa ni s-a apropiat de sfârșit, iar la ceva timp am reușit să găsim o mică așezare pe partea dreaptă a drumului. Am intrat și a fost foarte interesant când am observat că lumea de fapt nu mai vorbea românește. Ceea ce era și normal, însă conștientizarea această, după ce până acum fusesem într-un fel de mică Românie athonită, m-a izbit. Și la prima mea vizită stătusem doar în chilia „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, neauzind alte limbi în afară de cea românească. Unul din frați cunoștea câteva cuvinte grecești, printre care și cuvântul apă, așa că am fost îndrumați de către singurul călugăr pe care l-am văzut acolo, către un furtun ce stătea pe o lespede, aproape de pământ. Ne-am potolit setea și ne-am refăcut proviziile și am pornit la drum. Pe drum, când mai aveam undeva la 1 oră, 1 oră și jumătate față de Iviron, am întâlnit un drumeț, care era în plimbare dinspre Mânăstirea Filotheu spre Iviron. Avea un nume neobișnuit, Radamantis. Radamantis ne-a povestit că este medic și că a avut un cancer, descoperit din întâmplare, la rinichi. Vorbea destul de mult cu mama sa în acea perioadă și, a descoperit că dumneaei comunica destul de des cu un părinte din Sfântul Munte. Într-o zi, în apropierea zilei în care trebuia să se opereze, mama sa vorbea cu părintele acela, însă, din modestie, nu-i spusese nimic despre problema fiului său. Totuși, părintele întreba cu insistență despre Radamantis. Este bine? Ce face? Aveți grijă de el? Cum se simte? Și multe astfel de întrebări. Mama a fost, desigur, uluită de acest lucru, pentru că știa că nu avea cum să afle părintele despre problemă. Când părintele a spus că se va ruga pentru el, mama i-a povestit toate acestea fiului ei. Operația a decurs bine iar Radamantis, la drept vorbind, nu arăta ca și cum ar fi fost vreodată bolnav de ceva. Am mers împreună bucata de drum rămase până la mânăstirea Iviron. Era prima oară când înnoptam la un locaș monahal ce nu era românesc. Era într-adevăr, mai multă splendoare arhitecturală, mânăstirea având o curte interioară și două biserici. Una mare în stil bizantin, unde am participat și la sfintele slujbe, iar cealaltă mai mică, într-un stil mai apropiat de cele pe care le putem vedea pe la noi. Nu mă pricep la stilurile arhitecturale. Amândouă bisericile foarte frumoasă, iar cea mai micuță găzduia o faimoasă icoană a Maicii Domnului, numită „Portărița”. Legat de aceasta există o poveste care spune că a venit pe mare, profeția spunând că de asemenea tot pe mare va și pleca. Am aflat ulterior de la un părinte că am fi putut vedea zugrăvită pe interiorul acestei biserici și imaginea lui Mihai Viteazu, unul din ctitorii acestei mânăstiri. Din păcate atunci când am aflat acest lucru biserica era închisă și noi trebuia deja să ne pregătim să plecăm. Slujbele îmi părea mai scurte, dificultatea pe care o trăiam mai intens era de data aceasta nu din pricina duratei, ci a limbii diferite folosite. Însă a fost minunat și sunt recunoscător că am putut fi martor la slujbe în limba greacă. Aceasta sună foarte frumos și foarte potrivită atmosferei din aceste mânăstiri. Holul din fața pangarului, care era mai degrabă un fel de pasaj către curtea interioară și exteriorul mânăstirii, era decorat cu niște tablouri foarte frumoase legate de sosirea icoanei „Portărița” pe mare, Maica Domnului „Florinul” (cu o poveste foarte frumoasă ce se poate citi aici) și alte tablouri frumoase ce arată 3 Sfinți Părinți, sau sosirea pe mare a Maicii Domnului în Athos, munte tronat în această imagine de un templu păgân.

La ora 9:00 am avut drumul ce ne-a dus către Kareya, capitala Sfântului Munte. Aici am fost cazați la Mânăstirea Kutlumuș. Am să continui într-un articol viitor cu alte idei legate de ultimele zile petrecute cu această ocazie în Grădina Maicii Domnului.