Dorul și oftatul sufletului

Puterea harului nu este doar nemăsurată, ci și nemăsurabilă. Iată o zi de jurnal. Asta ca să nu spun că urmează jurnalul, eventual de seară, căci se întâmplă să scriu aceste cuvinte la ora la care soarele începe să-și reducă din tăria calorică, cel puțin pentru noi cei din această parte a planetei.

Eram pe drum spre Sfânta Mănăstire Marea Meteoră, iar inima îmi sălta de entuziasm și nerăbdare, mă simțeam ca atunci când eram copil și așteptam să primesc ceva ce-mi doream. “O prăjiturică din cofetăria lui Hristos”, cum ar fi spus Sf. Paisie Aghioritul. Este destul de dificil de redat, cel puțin pentru puterile mele, modul în care intrarea aceea în starea de expectativă mă rodea încet și aproape pătimaș, căutând să-mi mărească puterea descoperirii la care urma să iau parte. Am plănuit de cu seară, am urmărit pliantele de la hotelul unde eram cazați, am citit pe internet. Urma să fie o zi colosală pentru mine, în acest sân de Rai, a doua obște monahală ca mărime după cea din Sfântul Munte. Am plecat sperând să reușim acoperirea celor șase mănăstiri, care se află totuși la o oarecare distanță una față de cealaltă. Mă bucura ideea că totuși nu ne putem apropia foarte mult cu mașina, gândeam că voi avea parte de pacea specifică centrelor spirituale ale Ortodoxiei. Drumul șerpuia către cer, pe munte, destul de lin. Pe o stâncă am realizat măreția minunii meteorice, sălașul spectaculos atârnat de cer. Banda din stânga a drumului începu să fie piperată cu mașini, din ce în ce mai dese, până când deveniră un șir neîntrerupt. Sentimentul inițial se preschimba în altceva. La poarta mânăstirii erau buticuri cu artizanale, mașină de înghețată, sucuri și alte asemenea. Câteva autocare se străduiau să întoarcă. Puzderia de lume m-a frapat. Simțeam că acest urcuș m-a izbit cu fruntea de cer, un cer de diamant, dur și rece, prezent și implacabil. Grupuri de oameni atât de îndepărtați cultural de orice înseamnă Ortodoxie. Asiatici dornici de selfie-uri, poze cu prietenii, poze cu pereții, cu acoperișuri și cu pietre. Vest europeni mestecători de gumă preumblându-se alene și ținându-se tăcuți de bretelele rucsacurilor. Americani ce păreau că trăiesc o stânjeneală amestecată cu respect autoimpus și uluire. Greci tăcuți. Israeliți gălăgioși. Grupuri de latino americani ce discută tare, ținându-se cu mâinile de spate și comentând detaliat. Români experți în „părerologie”.

Ascensiunea pe cărarea meteorică naște noi sub-sentimente, ramuri ce conferă niște mutații neobișnuite sentimentului meu inițial. La sfârșitul drumului, intrarea interioară este străjuită de o casă de bilete. Sufletul meu este pătruns de fisură. Șuieratul golului prin această fisură îmi provoacă aproape o durere de dinți. Așezământul de 700 de ani nu pare să primească ceea ce merită, de fapt ceea ce cred eu că merită. Cine sunt eu să cred orice? Dar totuși acesta oferă, necondiționat. Indiferent de joaca noastră copilărească în jurul ei, structura meteorică tace, absoarbe și doar dăruiește recompense. Ce simt nu reușesc să pun în cuvinte. Analizez și mă străduiesc să găsesc o combinație de sentimente, enumăr în minte mai multe și caut zona lor de intersecție, comună. Hohot de plâns, jignire, dezamăgire, furie și tristețe, tot ce este diavolesc la aceeași masă cu tot ce este justițiar în om. Toate contrariile, stând și bând alcool la aceeași masă a sufletului. Blasfemia blasfemiilor! Nu pot să merg mai departe, vreau să mă întorc. În hohotele de râs ale celorlalți și în comentariile lor ce străbat popoare și limbi atât de variate. Aici, sus, așa aproape de cer, încep să pătrund sensul aberației babiloniene a turnului plin de nesaț. Structura sufletească se năruie și încep să tremur ușor, îmi vine să plâng și nu primesc nici această descărcare. Ceva clocotește dar nu-i nici ciudă nici mânie. Habar n-am ce este dar știu că e ceva ca un dor. Dor după ceva ce era frumos și nu mai este. După liniștea cea de început în care migala creatoare așază cu blândețe totul la locul potrivit, nimic în plus, nimic în minus. În biserică izbucnesc. O doamnă din vreo țară depărtată, ceva de grai latino-american, sporovăiește gălăgios. Mă întorc și-i fac semn brusc, i-o tai, îi fac semn încercând să-i reamintesc unde suntem. Aș vrea să pot să-i spun unde NU suntem dar mi-aș încălca propria regulă pe care încerc să o impun. Ea mă privește cu o combinație de nedumerire și scârbă. Dumnezeu să mă ierte, căci încep să regret, îmi pare rău pentru că m-am răstit la ea și mă doare golul meu duhovnicesc.

Și atunci oftez, plec tremurat, aproape plângând, frustrat și chinuit. Mercantilismul și laicizarea acestui loc mă epuizează. Sentimentul inițial s-a transformat de tot în complet altceva. Mutantul nu mai are pace până nu înghite toată inima. Simt căderea aproape complet. Nu reușesc să mai dau atenție la nimic, plec prin șiruri de fotografi, glumeți și neîmpliniri.

Înapoi la mașină, mă las convins să mergem și la alta. Nu este Mănăstirea Varlaam așa cum plănuisem ci continuăm mai departe, spre Agía Triada, Sfânta Treime. O ispită cu un șofer de autocar, care nu dorește să facă nimic din ceea ce mi se pare de bun-simț. Mă rog, nici nu sunt sigur că mai am puterea de a evalua ce este bunul-simț. De la parcarea de pe drum este de mers pe jos ceva drum spre mănăstire. Găsesc în buzunar metanierul de la Mănăstirea Iviron. Distilarea întregului complex de gânduri și simțiri începe să funcționeze. Durerile fermentează și se preschimbă-n pace. Nu mă opresc, merg și nu mai simt oboseala, căldura sau căderea psihică. Nu există depresie în Ortodoxie așa că încerc să-mi spovedesc totul. Ridic totul către cer, încerc să-mi amintesc de părintele Avraam care credea că Dumnezeu va trimite un miel.
Mă inundă pacea și ziua se schimbă. Parcă și lumea e mai puțină. Stau și ascult netulburarea din biserica veche de pe stâncă, privesc la icoana Sfintei Treimi și găsesc ce căutam. Sper că fiecare să primească ce a căutat de la călătoria lor. O poză, o experiență, amintire sau poate câteva obiecte mici sau cine știe, poate chiar o mică și scurtă perspectivă asupra multitudinii neputințelor inimii noastre.

Rugăciunea inimii pare că mi-a făcut sufletul să ofteze, astfel catapultând greutățile și gândurile acelea pe umerii nesfârșirii și spre totalitatea de Iubire. Pacea a căzut ca meteoritul, drept peste capul meu.