Un om de mare iubire

Andu

Nicolaie Velimirovici scria despre Siluan că este un „suflet plin de blândețe”, descriind în același timp înfățișarea sa fizică drept una ce „nu-l făcea atrăgător pentru cine nu-l cunoștea”. Bărbat înalt, viguros, cu barba neagră. Această stare opozantă a monahului părea a fi simbolul duhului luminos dobândit în urma întâlnirii cu Hristos. Căzut în ghearele unei disperări cumplite, apropiat fiind de necredință și de sentimentul inutilității, monahul cade în genunchi și așteaptă. Dar, ridicându-se, găsește chilia plină de demoni, unul dintre ei, uriaș și înfricoșător, așezându-se între monah și icoane, pentru a atrage cu înșelăciune închinăciunea îndreptată spre icoane către el. Sfântul plânge, spunând: „Doamne, doar vezi că demonii nu mă lasă să mă rog, ajută-mă, depărtează-i.” Din glasul inimii vibrează cuvântul Domnului drept răspuns: „Sufletele celor mândri suferă de-a pururea din pricina demonilor.” Siluan continuă: „Ce să fac să-mi smeresc sufletul?”. Răspunsul enigmatic, paradoxal, într-o aparentă alăturare de contrarii, la fel ca firea descrisă la început a monahului: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui!”. Sfinții Bătrâni ai Sinaiului credeau că monahul însuși e un abis al smereniei în care s-a cufundat și înecat întreg duhul său. Poate că secretul constă tocmai în adâncirea gropii smereniei, pentru a câștiga capacitate pentru duh. Este o imagine frumoasă pe care sunt incapabil să o transmit așa cum mi-ar plăcea.

Semion Ivanovici Antonov se naște în 1866. Prima parte a vieții nu este lipsită de greutăți, deși tatăl lui Semion se dovedește a fi un vajnic și harnic creștin. Discuțiile avute de tatăl său cu un negustor primit ca oaspete îi rămân în minte copilului de 4 ani. Negustorul, în plin avânt al noilor ideologii secularizante, îl determină pe tânăr să-și propună ca atunci când va fi mare să „Îl caute pe Dumnezeu pe întreg pământul”. Ceva mai târziu, află despre viața Sf. Ioan Zăvorâtul și descoperă ideea că dacă există totuși sfinți înseamnă că Dumnezeu este cu noi și nu trebuie să se ducă până departe pentru a-L găsi.

După o tinerețe de încercări, ajunge să fie, în final, un mare duhovnic al mânăstirii Sf. Pantelimon (Russikon) din Athos. Aici este părintele duhovnicesc al Cuviosului Sofronie Saharov, care se minunează de pătrunderea celui mai pur duh filocalic în sufletul acestui simplu țăran rus.

Răspunsul primit de Sf. Siluan în clipă deznădăjduirii sale este foarte interesant analizat de părintele Ioan Ică jr. El spună că „în smerenie, sufletul se dilată în Dumnezeu într-un mod neînțeles de cei necredincioși, ajungând să atingă în același timp extremitățile creației: iadul și Împărăția, întunericul cel mai adânc și lumina cea mai strălucitoare, suferința extremă și fericirea ultimă.” Creștinul depune maximă kenoză pentru a experia maximă theoză. Deșertare de sine la schimb pentru plinătate. Toată personalitatea sfântului Siluan este un pol în care se atrag contradicțiile, paradoxurile și extremele. Cele două lecții principale extrase din învățătura profundă a Sf. Siluan sunt iubirea de Dumnezeu și iubirea de oameni. Rugăciunea neîncetată atât pentru aproape cât și pentru vrăjmași.

Smerenia e lumina prin care putem vedea Lumina-Dumnezeu.

Sf. Siluan Athonitul

Apropierea infinitului de finit, auto-șlefuirea fiecărui creștin în încercarea de a-și „lărgi” inima pentru a primi și păcatele lumii dar și lumina dumnezeiască este sugerată simbolic într-o minunată povestioară din patericul sinait, atribuită lui Ioan Sinaitul. Aceasta spune că, bunăoară, asupra pustiului s-a năpustit moartea. Astfel, un bătrân cuvios a fost îngropat iar deasupra sa, într-o altă zi, trupul unui frate mai delăsător. Dar noaptea, venind la mormânt, frații au găsit trupul celui de deasupra azvârlit deoparte. Punând aceasta pe seama unei întâmplări și nu ca o facere de minuni, au îngropat din nou trupul fratelui mai puțin cuvios înapoi. Dar seara următoare același lucru s-a petrecut. Atunci egumenul a intrat în mormânt și rugându-se, spuse: „Avvă Ioane, toată viața ai suportat și ai fost răbdător și toate le-ai tratat cu blândețe și înțelegere și acum arunci trupul fratelui tău? Rabdă-l, chiar dacă e păcătos, precum și Dumnezeu rabdă păcatele lumii”. Și, de atunci, cuviosul nu a mai aruncat trupul păcătosului.

Sfârșitul Sfântului Siluan l-a găsit în aceeași pace, liniște și rugăciune în care-și trăise și viața de călugăr. După o scurtă suferință, lucid, senin și cufundat în rugăciune, se stinge fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva. În paraclis se cântă imnurile Utreniei.