Ispita

Se spune că atunci când mergi într-un loc sfânt va veni fără îndoială și o încercare, în limbaj duhovnicesc – ispită. E un fel de validare a faptului că ai încercat să faci un lucru bun, iar ispititorul a încercat să te împiedice. Eu văd ispita si ca pe un teren de luptă, unde puterile sufletești, și nu numai, îți sunt puse la încercare. Diavolul nu poate suporta câștigul pe care omul îl dobândește atunci când se duce într-un loc sfânt: la o mănăstire, la sfintele moaște, la Muntele Athos, în Țara Sfântă sau într-un loc cu scop duhovnicesc. Și atunci, el ne luptă pe noi sau pe cei din jurul nostru cu scopul de a ne îndepărta de Dumnezeu.

O ispită poate ține o jumătate de oră, o săptămână sau poate ani de zile. Poate, în cazul unora, însăși întreaga lor viață le este o ispită. Desigur, una este să pățești ceva de-a lungul unei zile, iar la finalul ei, cu mila lui Dumnezeu să se risipească si altceva este să ai de pildă o boală care să te macine ani de zile, să te ducă în pragul disperării, a cârtelii sau a lipsei de credință. Dar cred că abordarea ispitei are trei piloni de bază:

• Postul, abținerea de la a ”rezolva” ispita într-un mod impulsiv și imediat fără să te gândești la ajutorul dat de Dumnezeu.
• Credința, încredințarea în voia lui Dumnezeu.
• Smerenia, pe care o asociez în cazul acesta și cu o răbdare infinită.

Prin ispită, noi ne coborâm la iad (sau suntem coborâți) și ne smerim (sau suntem smeriți).

Important este să nu deznădăjduim atunci când ne aflăm în mijlocul ispitei. Devine foarte importantă lupta cu gândurile. În acele momente nenumitul vine și plantează semințe de buruiană pe ogorul nostru nepăzit. Iar dacă atenția noastră va fi îndreptată spre aceste gânduri (semințe de buruiană) atunci ele vor crește, vor prinde putere, se vor înmulți și ne vor sufoca. Și ne va fi foarte greu să le dezrădăcinăm. În schimb dacă oferim ogorul nostru Domnului, El îl va plivi, îl va îngriji, va scoate buruienile și la final vom scoate si roade. Dar roadele nu vor fi meritul nostru ci vor fi primite în dar de la Dumnezeu Atotmilostivul.

Cum ne dăm seama că vin ispitele? Pe unele nu le vedem venind, apar brusc ca și cum ne lovește cineva din spate, pe nepregătite. Pe altele le vedem ca pe un nor de furtună. Îl vedem că vine, dar nu ne putem împotrivi cu nimic, trebuie doar să ne pregătim să înfruntăm. Altele, dacă suntem pe drum, probabil că le putem evita dacă alegem să urmăm un alt drum pentru a ocoli furia din mijlocul furtunii.

Dar, trebuie să știm că după fiecare furtună va ieși și soarele cu căldura sa. E important însă să facem ce trebuie atunci când suntem în mijlocul ei. Unii oameni știu să citească semnele și se pregătesc din timp, caută adăpost și se păstrează nevătămați. Alții ies din furtună uzi, cu hainele rupte sau cu lovituri serioase. Ce facem după ce a trecut furtuna? Căutăm să ne îngrijim dacă am avut de suferit sau ieșim la Soare ca să simțim căldura Lui și așteptăm să ni se usuce hainele cele udate de furtună, sau ne schimbăm hainele cu altele noi, sau poate chiar trebuie să mergem la Doctor să ne vindece rănile.

Dar care este soluția pentru a rezista unei asemenea furtuni/ispite? Peste cei trei piloni amintiți mai sus: postul, credința și smerenia cred că vine rugăciunea. Rugăciunea este liantul care le ține pe toate trei împreună. Rugăciunea devine și liantul nostru cu cei din jurul nostru. Pustnici erau singuri, dar se rugau mai mult decât oricine pentru sufletele celor din lume, si pătimeau pentru durerile celor din lume, fiind astfel poate mult mai aproape de cei ce suferă decât chiar apropiații lor.

Am fost recent în Sfântul Munte împreună cu un grup de frați și acolo am avut o ispită de o intensitate cum de puține ori am mai avut parte. A apărut treptat, am întrezărit ceva dar nu mi-am dat seama de forța ei. Până când m-a lovit. Lovitura a fost dură, în plin și fără să am vreo șansă să repar ceva pentru că fizic eram departe de țară. Tot ce mi-a rămas de făcut, a fost să cer ajutor. Să strig către Maica Domnului, către Sfinți, către Dumnezeu. Eram la Mănăstirea Iviron când am primit lovitura. Într-o dimineață, după Sfânta Liturghie. Tot atunci noi trebuia să plecăm cu autobuzul spre Karyes (capitala Sfântului Munte Athos). Nenumitul jubila, își făcuse treaba. A căutat prilej și a lovit.

Frații cu care eram în pelerinaj așteptau să vină autobuzul. Eu, amețit si vlăguit sufletește, fug la icoana Maicii Domnului Portărița. Paraclisul unde este icoana, era închis. Stau afară în genunchi, plâng, suspin, și-mi strig durerea la Maica Domnului. Ea știe ce este durerea și caut alinare ca la o mamă. Toți călugării sunt plecați, probabil fiecare la ascultarea lui. Nu este mai nimeni prin curte.

Doar o pisică se sperie de mine si fuge cât mai departe. Îmi dau seama că se face târziu și autobuzul trebuie să vină. Ies din Mânăstire, ducându-mă spre locul unde trebuie să sosească autobuzul. Pe drum, apare un călugăr grec stând de vorbă cu un pelerin. Mă apropii de el și îi vorbesc în engleză. Din fericire îmi răspunde că știe engleză (de obicei calugarii din Sfantul Munte nu prea știu engleză). Îi povestesc pe scurt ispita prin care treceam, iar el îmi pune două, trei întrebări după care vine și un răspuns surpriză. Din câteva vorbe mi-a indicat un drum. Dumnezeu mi-a întins mâna prin acel câlugăr. Dumnezeu să-l răsplătească (nu-i cunosc numele). Merg mai departe, însă starea mea sufletească este vădit afectată iar frații mă văd și mă simt că nu sunt bine.

Autobuzul sosește și ne urcăm în el. Pe drum ispititorul nu stă degeaba, vine și lovește din nou, încât nu-mi dau seama nici când am ajuns în Karyes. Coborâm din autobuz și ne îndreptăm spre Mănăstirea Cutlumuș. Sunt în mijlocul furtunii.

Ajunși la Mănăstire ne îndreptăm spre arhondaric și apoi mergem spre locul de cazare, pe care îl găsim cu ceva dificultate. Ne cazăm și apoi fiecare face ce consideră. Frații rămân în cameră să se odihnească. Eu mă duc spre Biserică. Buimac, încă amețit, nu înțeleg ce mi se întâmplă. O caut din nou pe Maica Domnului. Mănăstirea Cutlumuș are mai multe icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Le caut și-mi plâng amarul. O strig din nou în ajutor. Iar Maica Domnului trimite un călugăr care mă vede că plâng și mă întreabă blând ceva în greacă. Înțeleg doar întrebarea. Ce faci? Mă strânge în brațe și mă îmbărbătează cu dragoste. Sunt convins că s-a rugat pentru mine. Mă întorc apoi în cameră la frați și încerc să ațipesc un pic. Ne trezim, urma să înceapă vecernia. Eu pornesc puțin mai devreme spre Biserică, și iar o caut pe Maica Domnului. La intrare în Biserică, în partea dreapta este o icoană cu Sfântul Paisie Aghioritul, un sfânt drag mie. Mă bucur să-l văd. Mă rog și îi cer ajutorul, și iar îmi curg lacrimile. Un călugăr mă vede și-mi dăruiește o icoană cu Maica Domnului ”Ocrotitoarea Nebiruită”. Nu mă pot bucura de dragostea lor, dar simt cum rugăciunea lor mă întărește să merg mai departe.

Înapoi la arhondaric, ne întâlnim cu un călugăr sprinten. Cunoaște bine limba engleza și ne cere ajutorul. Noi primim cu drag să facem ce ne va cere. Îl urmăm și în același timp ne bucurăm. Are atâta dragoste, încât dă pe dinafară. Ne întreabă pe fiecare din noi cum ne cheamă și de unde suntem. Se bucură că venim de departe punând gând bun și spunându-ne că trebuie să ne fi ostenit să ajungem până aici. Este un om minunat, îmi pare rău că nu l-am întrebat cum îl cheamă. Ne binecuvântează pe fiecare cu foarte multă dragoste și mergem să ajutăm la aranjatul camerelor unde au înnoptat alți pelerini.

Tot când eram la Mănăstirea Cutlumuș, ne-am decis să mergem la chilia Sfântului Paisie Aghioritul, la Panaguda. Drumul nu l-am găsit din prima, dar în final am ajuns în fața chiliei. Acolo ne așteaptă exact ca pe vremea Părintelui, bucațele de rahat si o cana pentru a bea apă. Noi am fost mai insistenți și am sunat din clopoțelul de la poartă. În chilia Sfântului se nevoiesc astăzi doi părinți. Unul dintre ei este Pr. Ioil care a ieșit din chilie și ne-a primit. Ne-am bucurat să ne primească și în interiorul chiliei acolo unde Sfântul Paisie și-a dus luptele cu ispititorul, și acolo unde a fost vizitat de Sfinți și de Maica Domnului. Pr. Ioil este și el blând și smerit. Știe și puțină engleză. Ne povestește cu dragoste despre o minune făcută de Sfântul Paisie Aghioritul.

”Odată a venit la chilia Panaguda, locuită acum de cei doi părinți menționați mai sus, un grec care plângea și nu se putea opri. Părintele Ioil l-a primit cu dragoste și l-a întrebat ce s-a întâmplat. Bărbatul acela a început să-i povestească. Cum să nu plâng părinte? Cum să nu plâng când eu am fost un om ateu, un necredincios. Însă Sfântul Paisie Agioritul mi-a dat in dar credința. Părintele Ioil a crezut că bărbatul l-a cunoscut pe Sfântul Paisie pe când acesta era încă în viață. Însă nu a fost așa. Cândva acest om a fost în preajma unor prieteni mai credinciosi, care l-au întrebat dacă vrea să meargă la mormântul Sfântului Paisie, la mănăstirea Ioan Teologul din Souroti, destul de aproape de Tesalonic. Bărbatul ateu, a primit invitația, și a vrut să vadă unde merg prietenii săi. Au ajuns acolo și s-au închinat rând pe rând la mormântul Sfântului. A venit și rândul celui necredincios. S-a apropiat de mormânt și a simțit cum se întâmplă ceva în sufletul său. I-au dat lacrimile și a început să plângă, fara nicio explicație lumească. Un ateu nu avea niciun motiv să plângă acolo, ba din contră, mulți ar căuta prilej de râs și batjocură. Pe măsură ce plângea, a primit în dar credința. A început să creadă că Dumnezeu există cu adevărat și sufletul său a fost copleșit de dragostea Sfântului Paisie și a Lui Dumnezeu. Iată deci de ce plângea acel grec ajuns la chilia Panaguda, a Sfântului Paisiei Aghioritul. Dumnezeu și Maica Domnului să-i miluiască în continuare și să ajungă să-l vadă pe Sfântul Paisiei față către față”

M-am bucurat că am ajuns la chilia Sfântului, la Panaguda, acolo unde am citit numai din cărțile dânsului cum se jertfea și îi primea cu multă dragoste pe închinători, pelerini, curioși, îndrăciți, atei, intelectuali, sărmani, tineri, bătrâni, greci sau străini. Sfântul îi iubeape toți și se ruga lui Dumnezeu pentru fiecare. Ajuns acolo am îndrăznit să-i cer părintelui Ioil să discutăm doar noi doi. Și m-a primit, chiar în chilia/paraclisul unde ținea Sfântul Paisie slujbele. I-am spus despre ispita prin care treceam, iar dânsul a căutat să cerceteze cu câteva întrebări. La final m-a rugat să-i las un pomelnic pe care să-l citească dimineața la Sfânta Liturghie. I-am mulțumit părintelui și l-am rugat să mă ierte că am venit peste dânsul cu problemele din lume. Sunt sigur ca Părintele Ioil s-a rugat pentru noi, Dumnezeu să-l răsplătească, la fel și primul călugăr de la mănăstirea Iviron al cărui nume nu-l știu, și asemenea cred că și frații cu care am mers împreună la Sfântul Munte s-au rugat pentru mine. De altfel, le cer iertare pentru că eram abătut și ursuz, poate am devenit și eu o ispită pentru ei. Însă, fără să le spun prea multe, cred că s-au rugat și pentru mine păcătosul.

Am înțeles că tot ce trebuie să facem, este să strigăm, să strigăm la Maica Domnului, să strigăm la sfinți, la Hristos. Cum necuratul nu ne dă pace în momentele de ispită, la fel nici noi nu trebuie să-l slăbim, scoatem mitraliera (metanierul) și trecem în poziție de luptă  (rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!). Dacă slăbim, aducem gânduri de deznădejde, care ne pot copleși și ne pot pune la pământ. Știu că trebuie să ne smerim si să fim conștienți că nu noi suntem cei care ne scoatem din ispită, ci Dumnezeu, Care este un Tată Iubitor de oameni și care îngăduie să fim în ispită doar atât timp cât ne este de folos.

Iată și ultima zi a noastră în Sfântul Munte, din Karyes am luat un autobuz de dimineață spre Dafni, de unde urma să luăm un vapor spre Ouranopolis. Am ajuns în Dafni, ne-am urcat pe vapor și din acel moment ceva s-a întâmplat. Abia după ce am părăsit Sfântul Munte Athos, abia atunci ispita a încetat. Furtuna duhovnicească a ispitei s-a liniștit. Rugăciunile de care pomeneam mai sus, au ajuns la Dumnezeu și Acesta s-a milostivit de mine păcătosul. Slavă lui Dumnezeu!

Mă minunez cât sprijin primim noi de la Dumnezeu, iar oameni pe care nu-i cunoști te ajută și se implică sa-ți fie alături. Înconjurați-vă de prieteni credincioși și cereți-le ajutorul când aveți neapărata nevoie. Ei vă vor fi mijlocitori în fața lui Dumnezeu, iar Dumnezeu se va milostivi de noi pentru rugăciunile lor.

Cele descrise mai sus sunt doar simțămintele mele, nu sunt nici teolog, nici vreun învățat. Vă rog să mă iertați și să mă corectați dacă e ceva greșit.

Doamne ajută!