Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost fascinați, atrași dar și reținuți de ceea ce exista la limita înțelegerii lor, dar și la limita lăcașurilor lor. Atât fizic, cât și mental oamenii au cercetat necunoscutul, abordând însă diferit în funcție de diverși factori această cercetare. În primul rând existau factori de necesitate, precum abilitatea fizică a omului de a ieși din propria locuință și a se deplasa pentru a face investigații la fața locului. Alt factor ținea desigur de variabilitatea cu care fiecare grup se dezvolta, neexistând o mare omogenizare a gradului de cunoaștere între diferitele grupuri sau triburi, dincolo de nivelul tehnologic general. Toate aspectele legate de cunoașterea aceasta brută a omului s-au întrețesut în voința și sârgul cu care acesta și-a făurit drumul prin întunericul necunoașterii.
Marginea, înțeleasă ca graniță între tărâmuri sau dimensiuni, reprezintă desigur unul dintre conceptele ce face posibil însuși progresul. Progresul definit ca transformare îmbunătățitoare a unei stări în alta. Noul nu este progres, prezentul nu are nimic mai bun obiectiv față de trecut, iar, în sens materialist existența neraportată la nimic nu poate pune problema dezvoltării în vreun fel. „Oamenii nu mai mor de răceală” sau „Avem calculatoare în casele tuturor acum” nu pot fi considerate îmbunătățiri. Doar dacă le raportăm, ceea ce dintr-o perspectivă materialistă este imposibil. Există un oarecare interes în „dezbrăcarea” de valori a Sursei valorilor însă dificultatea survine, totdeauna, în abilitatea creștinismului de a sădi viață în cel mai negru întuneric, în beciurile morții. Un astfel de răsad a fost plasat de Dumnezeu în orientalul Reprobus (nume ce este, parcă, predestinat). Un munte de om, străin, venit de la limitele imperiului, ce-și câștiga existența cărând oameni peste un râu. O treabă facilă pentru un om de statura și forța lui Reprobus. Paradoxal, simbolismul neputinței omenești s-a manifestat prin unul din „clienții” eroului nostru, un copilaș aparent neputincios și minuscul. Pe măsură ce era purtat pe umerii uriașului, acesta devenea o povară de nesuportat. Ca un semn al încovoierii legilor firii, curenții râului au devenit deodată aprigi și neîndurători. Riscându-și viața și înfruntând mari dificultăți, copilul a fost dus în siguranță pe malul opus. Cel ce avea să fie supranumit Hristoforul (de la grecescul Χριστόφορος – purtătorul de Hristos) a auzit dinspre copil: „Ai purtat pe umeri nu doar lumea toată, ci și pe Cel care a creat-o. Eu sunt Hristos, regele tău, pe care L-ai slujit cu credință.”
Învolburarea minții multor „specialiști” și „istorici” va amesteca niște concepte și popoare, spunând că de fapt oamenii medievali, înapoiați cum erau, au încurcat numele cainiților (secta gnostică ce credea că Dumnezeul Vechiului Testament era un dumnezeu inferior) cu numele canaaniților (considerați cea mai veche civilizație umană) și cu caninul, câinele, înfățișat în unele icoane ale sfântului chinocefal. Relațiile și simbolismul acestor imagini este însă mult mai profund (a se vedea articolul lui Jonathan Pageau de aici). Existența omului se petrece, în mare parte a timpului, într-o zonă a siguranței a cunoașterii pre-existente ce poate însă foarte ușor să devină auto-suficientă. Este o stagnare propusă de ideologiile ce coboară prea puternic în materialismul brut, paradoxal, opusă ideii de progres și schimbare pe care încearcă să o vehiculeze. Imaginea sfințeniei purtătoare de biruința adevăratei transformări poate să deranjeze sensibilitățile moderne. Aceasta pentru că este și o aluzie spre înglobarea temporalului și a profanului în autoritatea spirituală care la rândul său este concentrică Divinului. Pentru a putea începe o analiză cu oarecare demnitate trebuie totuși să recunoaștem inabilitatea noastră de a fi exhaustivi în determinarea tuturor posibilităților ce decurg din pătrunderea adevăratului simbolism al imaginii Sfântului Hristofor.
Recitind pasajul izgnoirii din Rai, omul este îmbrăcat de Dumnezeu în veșminte de piele. Veșmintele de piele sunt marginea existenței sale pure, curate care îl pregătește pentru suferința existenței în lumea materială. În interiorul său se află esența divină, mintea (nous) și trăsăturile active iar în exterior, omul va fi îmbrăcat de acum în piele, adică materie ce-i va permite interacțiunea cu partea inferioară a existenței. Căci Dumnezeu „l-a scos […] pentru a lucra pământul din care a fost luat”. Nu pământul în sine este nevrednic sau rău ci alegerea nesocotită. Plăsmuirea omului din elementele primordiale îl va înălța, până la urmă, în fața Ochiului divin, prin dragostea nepieritoare a Eternității. Și iată că de la nivel individual, până la nivelul lumii (kosmos) omul este înfășurat într-un etern veșmânt de piele. Această margine îi conferă posibilitatea adaptării dar și potențialitatea înfloririi virtuților interioare prin speranța depășirii acestor veșminte și primirea veșmintelor noi, de Lumină.
Reprezentând și cauza, însă și soluția căderii lumii, materia are o existență irelevantă sistemului valoric în care omul acționează. Însă vasul ce transportă omul de jos către sus este un vas de materie, o arcă de lemn. Scena goliciunii lui Noe este absolut strâns legată de neputința omului de-a se extrage cu adevărat din păcat prin simpla străfulgerare dumnezeiască. Deși sufletul iubit al omenirii și al existenței a fost salvat prin împerecherea paradoxală a principiilor contrapuse ale femininului și masculinului, omul continuă să trăiască în veșmintele sale mundane. Dar asta nu schimbă scopul și sensul său, ce tranzitează temporalul și îl transcend. Am amintit parțial istorisirea Potopului, deoarece apa există în mod simbolic și în prezența continuă a Sfântului Hristofor în iconografie. Apa este haosul primordial, învolburat și necruțător ce reprezintă încercările și vicisitudinile existenței în păcat. Sfântul este, evident și o arcă, însă o arcă înnobilată ce transferă de data aceasta sfințenie și nu material. Se poate astfel observa acest tipar universal al generalității al transpunerii din inferior spre superior însă păstrând unealta analogiei.
Este un subiect la care voi reveni mereu cu drag, însă timpul și putința mea prea mică nu-mi permit o analiză mai demnă. Pentru că ne aflăm la trecerea între ani, vreau să urez tuturor cititorilor tot ce este mai bun. Ce ne este bine, ne este foarte des inaccesibil, dificil de observat sau acceptat. Să nu uităm că și trecerea peste an este tot o margine, mai mică. Și să fie virtutea acceptării prezenței divine o permanență în viața fiecăruia, o dată cu deschiderea inimii către existența eternă a Marginii.
Ferment 
Lasă un comentariu