Întrebări și răspunsuri

Andu

1) Dacă Dumnezeu este iubire, de ce I-ar păsa cum se manifestă această iubire dintre suflete în plan fizic?

Este dificil de identificat pentru oameni despre ce Îi pasă sau nu Îi pasă lui Dumnezeu. Cu atât mai mult cu cât iubirea Sa este un element prin care Creația și planul Său divin se manifestă. Deci iubirea Sa posedă un misticism aparte, adică un mister ce țină de cunoașterea paradisiacă. Cu toate acestea noi putem se ne încredem în existența acestei iubiri, deoarece avem suficiente motive să o percepem. Orice moment în care voința noastră se poate concentra spre Dumnezeu este o șansă de ridicare spirituală, deci o dovadă de milă. Ca să ajungem spre iluminarea conștientizării noastre, trebuie să facem un pas spre separarea tipurilor de iubire. Dacă vorbim de manifestare a iubirii în plan fizic, deja i-am răpit din semnificație. Este acum ceva carnal, material, ceva decăzut, transformabil fără dificultate în viciu. Oare mai putem să vorbim despre modul în care Dumnezeu este interesat de planul fizic al iubirii, când Creația, sau dacă nu vrem s-o acceptăm, Tiparul Creației, conține o dialectică a opozițiilor, lumină – întuneric, duh – ape, bărbat – femeie? Desigur că pare interesat, desigur că Întruparea pare să fie un mecanism al milei și al proniei cerești, iar iubirea sufletelor nu este egală cu iubirea trupurilor.

2) Fie poveștile biblice sunt povești de copii, fie acel Dumnezeu ar trebui să se înduioșeze de boala unui copil sau de tortura unui nevinovat.

Despachetarea acestei afirmații, care este de altfel justă, va necesita multă atenție și concentrare pentru că zgândăre o problemă teribil de complexă, pe care cu siguranță că nu o stăpânim pe de-a întregul. Cred că o mică parte a problemei vine și din această dorință a noastră de stăpânire. Vrem să funcționeze lucrurile după rațiunea noastră, pentru că simțim că logica minții noastre nu poate greși cu așa ceva. Este foarte dificil să nu cazi în cinism răspunzând, sau în genul de limbaj detașat. Însă având în vedere că întrebarea este îndrăzneață și mărturisirea trebuie să fie. Există mai multe căi de meditație care ar putea lumina puțin drumul către răspuns. Ortodoxia deține medicamentul martiriului. Este dureros, ne amorțește conexiunea cu trupul și cu materia, iar gustul său deseori nu este plăcut. Atâția oameni care au ales jertfa în fața greșelii sau a păcatului. Atâția oameni pregătiți pentru înfruntarea lucrurilor care pentru noi sunt inimaginabile. Un părinte din Pateric se ruga la Dumnezeu să-i trimită o boală, fiind îngrijorat că poate și-a pierdut mântuirea simțind ușurarea vieții materiale. Economia dumnezeiască desigur că n-o cunoaștem. Este ușor să spui că Dumnezeu are un plan. Dar nu este ușor să înțelegi asta. Putem totuși fi de acord că fiecare viață este un strop într-un ocean al istoriei. Rareori o viață poate trimite unde de șoc la depărtări mari în acest plan spațio-temporal care este istoria. Întoarcerea în ape este însă certă. Pacea sufletului se găsește prin împăcarea cu lumea. Se spune deseori despre un om înțelept și bun că pleacă împăcat. Aceasta se datorează deseori nu faptului că acel om nu a avut încercări ci faptului că le-a gestionat, fie cu mintea, fie cu sufletul, fie cu trupul său. Planul dumnezeiesc este de neînțeles, însă putem înțelege faptul că niciodată atașarea lacomă de trup și de viață nu poate conduce la curățenie sau la înțelepciune. Ne este deseori ușor să devenim apărători ai sorții cuiva pe care nu-l cunoaștem, însă avem rețineri în a ne prezenta cât mai imaculat la întâlnirea cu moartea. Că un copil suferă este desigur un lucru îngrozitor și uneori pare că nu putem face nimic. Însă dacă tot ce știm se orientează către ameliorarea acestei greutăți poate că esența nu este chinul copilului, ci salvarea noastră. Poate părea că Dumnezeu este crud folosindu-se de un biet copil pentru a curăța păcatele altcuiva din jurul său. Dar cât de greu este să ajungi la demnitatea Raiului? Și cât de ușor oare poate câștiga un astfel de copil veșnicia? Cât despre poveștile biblice, ei bine, trebuie să încercăm să ne așezăm cu umilință, în genunchi și cu duioșie în fața Cărții Cărților. Deoarece mileniile de înțelepciune stratificată care s-au întipărit în ea nu sunt produsul unui singur om, nici măcar al unei singure generații. Încă studiem și rafinăm înțelesul multor elemente, iar simbolismul narațiunilor biblice este pur și simplu fără fund. Din cauză că ceva în legătură cu această culegere de texte ne transcende. Și tot ce ne transcende trebuie să ne smerească, pentru că mintea unui om poate primi lumină, dar cu greutate și multă luare aminte o poate coborî către ucenici. Iar canalul prin care se coboară trebuie să fie întotdeauna Duhul.

3) Așa-zișii Sfinți ai Închisorilor nu au făcut decât să se agațe de o credință, de orice lucru ce le-ar fi putut ușura situația.

Cred cumva că agățarea de credință nu trebuie să depindă de un context anume. Ce vreau să spun este că sortiți morții suntem fiecare dintre noi, însă întâmpinarea ei devine mai dificilă pe măsură ce probabilitatea să se întâmple crește, apropiindu-se. Ce înseamnă mai dificilă? Cu greu ne mai putem agăța de ceva. Mașina aceea ultimul model pentru care strângeam bani, băuta de la ziua de naștere de luna viitoare sau televizorul ăla cât peretele pe care se văd bine meciurile – toate pălesc în proximitatea morții. Și atunci ce înseamnă că ne agățăm? Oare nu este o eternă luptă de agățare pe care trebuie să o facem? Totuși, recomandarea este să ne orientăm către ierarhia cea mai naturală și mai curățătoare posibil. Tocmai pentru că mundanul pălește, eternul devine îmbietor. Un alt aspect este teama, abandonul, alegerea satanistă în fața căreia au fost puși mulți dintre acești oameni. Dacă aleg moartea martirică în fața supraviețuirii doborâtoare de ce mă agăț de fapt? De ce m-aș agăța de o poveste pentru copii și nu aș da mâna cu diavolul? Doar diavolul nu există, nu?

4) Cum se vede tiparul Cuvântului într-o meserie ce presupune lucrul cu limbajul rudimentar de comunicare cu o „viață” rudimentară cum este mașina de calcul?

Existau la un moment dat niște scrieri SF în care autorul presupunea existența unor forme de viață cristaloide, bazate pe siliciu. La urma urmei, de ce nu? Viața tinde să se strecoare în locurile cele mai neașteptate, încearcă să răzbească și din nimicnicie. Oare cum putem vorbi de design inteligent – fie și o sursă inteligentă inferioară lui Dumnezeu, precum omul – în situația în care în mijlocul deșertului apare o oază? Ei bine dacă săpăm, probabil vom descoperi niște canale de apă din adâncuri ce-și croiește drum și răzbește cum poate, ajungând în cele mai ciudate locuri. Dacă am avea o cârtiță robotică ce ar putea scormoni pământul, probabil am găsi și motivele pentru care acea apă și-a canalizat puterea pentru a evada spre nisipurile fierbinți de la suprafață. Și tot așa. Mereu e un motiv. Discutam cu un amic mexican, inginer (și ateu, așa cum îi șade bine oricărui inginer) despre credință. Spunea că este jenant ca un om cu educație rațională să creadă asemenea prostii despre Dumnezeu. Zâmbetul din colțul gurii sale m-a determinat să-i amintesc că și eu sunt inginer, și oricât aș sta de mult în fața unui IDE (editor digital de text) gol, codul nu va începe să se scrie singur. Probabil nici dacă i-aș da suficient de multe milioane de ani. El a râs de mine și mi-a spus că sunt poet. Atunci m-am simțit învins. Dar probabil că nu e rău să te simți învins atunci când inima ta caută slavă deșartă. Oricum, revenind la subiectul nostru, elementele esențiale ale creației sunt dragostea și Cuvântul. Cuvântul este cu Dumnezeu, așa cum era și atunci. Așa cum și cuvântul (cu „c” mic) este cu un creator de software. Tiparul acesta este încurajator, pentru că-l putem vedea cum se răsfrânge într-o constelație a minunilor și a hazardului controlat. Ce este matematica, dacă nu un limbaj ce crează universul. Dacă orizontul nostru de cunoaștere este Creația, ce se află dincolo de el este ceva ce așteaptă aplicarea cuvântului pentru ordonare. Nu înțelegeam de ce erau probleme cu ecuațiile lui Galilei atunci când măream suficient de mult viteza deplasării unei particule cu ajutorul căreia studiam ecuațiile. Dar am făcut niște adăugiri la ecuație și iată că acum s-a potrivit. Se poate spune că am făcut o ajustare, un artificiu pentru a rezolva problema. Dar chiar și acest artificiu, dacă îl punem în analogie cu omonimul său ce strălucește pe cer în noaptea de Anul Nou, reprezintă o explozie de lumină, o iluminare a intelectului din exterior. Newton spunea că nu a inventat el nimic, ci numai i s-a descoperit. Tind să mă întreb de ce avem această magnifică inteligibilitate a Universului, văzută ca ceva ce există în esența sa, ca independent de explorarea mentală a omului. În programare, limbajele ne permit structurarea unei utilități, mijlocirea unei dorințe, realizarea (adică punerea în real a) unei idei. Bunăoară povestea lui Alladin înfățișează o lampă fermecată ce are puteri aparent ieșite din comun. Lampa este tehnologia iar tot ce are nevoie este o dorință, un plan, o idee, cu ajutorul căreia să se manifeste liber. Pericolul este că acest tipar este valabil și pentru bine și pentru rău. Din cauza aceasta constrângerea duhului din lampă poate cauza lucrări ale răului. Frecarea lămpii este gestul naiv și lipsit de cunoaștere al profanului ce se joacă de-a Dumnezeu. Uneori ființe mici au la îndemână puteri uriașe, pe care cel mai des nu știu să le folosească. Ca de obicei, iubirea transcende tot, însă Cuvântul contrage în el toată dualitatea existenței. În El se adună, se absorb ca într-o gaură neagră, toate opozițiile existenței. Tiparul Cuvântului este etern și intrinsec existenței. El nu așteaptă nimic ca să funcționeze, nu mijlocește nicio necesitate, Cuvântul pur și simplu este.