E interesant cum atât de mulți oameni deștepți ne privesc cu sprânceana ridicată atunci când noi le spunem că viața omului e veșnică. Adică ei, deși se consideră vii și nu morți și îndrăznind totodată să spună despre ei înșiși că „sunt”, nu înțeleg că a fi nu înseamnă da și nu, fiindcă a fi îl exclude la infinit pe a NU fi, poate chiar de aia gramatical a fi este o formă de a exista la infinitiv. Cum poate o ființă care nu va mai fi să te privească în față și să-ți spună că este? E simplu de identificat de unde ni se trage curajul ăsta, ni se trage din obișnuința noastră de a escamota permanent – iar asta ca mod de viață – răspunsul adevărat la întrebarea „cine ești?” . Dăm mereu răspunsuri complicate la întrebarea asta, de parca până și atunci când ne privim în oglindă dimineața dăm de fapt un interviu de angajare, fiecare accent, fiecare grimasă, fiecare zâmbet, orice spunem și orice facem in mijlocul celorlalți ni-l transformăm în curriculum vitæ. Păi, ai văzut un Pantocrator? Ai văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos răstignit? Și în jertfelnicie și în ocârmuire, Ziditorul, Regele și Domnul nostru poartă aceleași însemne ale adevărului în aura sa crucigeră, care ne amintește de cuvintele scripturii și vechi și noi în care El mereu a zis despre sine: SUNT CEL CE ESTE! sau ÉU SUNT! Adică, poți spânzura pe lemn pe Cel ce Este, îl poți duce în mormânt, „in mormânt cu trupul si in iad cu sufletul” cum spune preotul în Sf. Altar la cădirea de după desfacerea Antimisului dar cum poți face sa nu mai fie Cel ce Este? Asta nu se poate. Nici măcar răul, diavolul, nu a fost trimis in neființă și, cu toate ca el nu mai are ipostas totuși este; diavolul totuși este nefericit și flămând mereu fiindcă pe cel rau mereu il doare stomacul să înghită pe cineva; așa cum pătimașul nepocăit suferă în cealaltă viață fiindcă ESTE dar NU EXISTĂ adică împlinirea naturii lui pătimașe, persoana sa naturală nu s-a separat veșnic de sine ci se îndepărtează veșnic de ceea ce era acesta într-o durere permanentă, tot așa și diavolul ESTE dar NU EXISTĂ deoarece fiind făcut sa fie frumos și bun și alegând să nu fie cum este el nu s-a putut separa de ceea ce era așa ca trăiește o eternă îndepărtare de sine ca o sfâșiere veșnică ce îl menține turbat și preocupat să-și multiplice experiența infernală în toți oamenii. Inferos / infernos / infernul ne amintește că iadul cel mai rău este de fapt o îndepărtare permanentă de cea mai înaltă stare de a fi a noastră fără însă a ne rupe de ea sau a uita de ea. Deci persoanele prin esența lor, sunt; persoanele nu pot să fie un timp și apoi să nu mai fie, premisa că înainte să fim nu eram deci după ce am apărut vom dispărea drept rectificare a faptului că am apărut este o snoavă… nu este corectă nici măcar filozofic fiindcă nu poți cuantifica ceva ce nu era pentru a determina ce va fi de acum în colo ceea ce a luat ființă fără a mai fi fost înainte; doar cineva care aici și acum nu este are posibilitatea de a nu mai exista niciodată dar cineva care aici și acum este nu există prin ceea ce nu este deci nu are unde să se întoarcă decât în Cel ce Este, mai ales când Cel ce Este l-a făcut și l-a zidit ca ființă, din Sine și nu din nimic… Persoana nu se naște din nimic sau din piatră seacă, asta e un lucru demonstrabil oricând științific, că persoana nu e un DAT ci un FĂCUT, omul nu știe să fie om dacă nu e făcut OM de cineva căruia el îi seamănă ca OM. Asta e vestea evangheliei, pe lângă salvarea firi noastre căzute este și reamintirea faptului că noi, persoanele, nu venim de nicăieri (incontestabil din toate privințele) ci dintr-o Persoană, izvor al tuturor celorlalți, mai exact dintr-o Comuniune de Persoane Perfecte așa cum o numea Pr Dumitru Staniloae. Materia seamănă, e uniformă în toată diversitatea ei, tabelul lui Mend. arată cum cantitatea schimbă calitatea dar fondul e același, Duhul nostru în schimb este altceva și diversitățile lui își adună masa „atomică” din Dumnezeu. Deci noi suntem persoane ale Dumnezeului Cel în Trei Persoane, iar o persoană o naște pe alta, deci moartea nu te întoarce la materie ci la persoană fiindcă duhul este al duhurilor. Și dacă Persoana adică Părintele nostru este Cel ce Este oare nu avem și noi calitatea de a fi ce suntem? Oare nu asta înseamnă restaurarea omului? De ce omul de astăzi în toată inteligența lui a uitat esența infinitivului: a fi? De ce a uitat că a fi nu înseamnă a nu mai fi? De ce nu-l înțelege pe Shakespeare? De ce alege greșit? De ce să nu priceapă că Învierea pe care o așteptăm noi nu este ceva SF ci doar o întoarcere acasă, o revigorare după o lungă oboseală amețitoare și uitucă? De ce nu ne vine să credem că prin Hristos a fi înseamnă a fi întotdeauna fiindcă Hristos este numele iconomiei divine, planul restaurării noastre. Amintiți-vă de cuvintele psalmilor care amintesc de bucuria oaselor cele smerite, păi nu se transmit experiențele noastre genetic copiilor? Deci oasele noastre sunt suluri de hârtie în care se scrie permanent. Dacă tu crezi în neființă oare nu o sa se umple oasele tale de rea-credință, când spui eu mor si gata oare nu scrii blestemul asta in oasele tale? Dar și rugăciunile se înscriu în oasele noastre, Crezul nostru Creștin ne pătrunde până în acizii dezoxiribonucleici… ce poate fi cartea vieții dacă nu o carte vie, o măduvă pe care atunci când apasă dragostea și credința le înregistrează ca un indigo? Tu nu ai vrea ca în oasele tale cele smerite să scrie cuvintele scripturii „dușmanul cel din urmă care va fi învins, este moartea”( ἔσχατος ἐχθρὸς καταργεῖται ὁ θάνατος)? ADN-ul nostru nu consemnează doar cum suntem pe dinafara ci si cum suntem pe dinăuntru, deci e o materie foarte prezentă și flexibilă ca și cum ar împrumuta ochii heruvimilor. Fiindcă asta este credința și asta scriem noi în oasele noastre, răspunsul la cea mai importantă întrebare: a fi sau a nu fi?
ἔσχατος ἐχθρὸς καταργεῖται ὁ θάνατος
Ferment 
Lasă un comentariu