Sabia-care-a-fost-frântă

Am avut întotdeauna probleme cu procrastinarea. Se spune că aceasta nu este lene, ci doar un semn și o reacție ale depresiei. Toamna trecută am avut un episod depresiv cum nu a am mai întâlnit în viața mea, mai ales că în general mă consider o persoană relativ veselă, chiar dacă introvertită. Am auzit de curând o cuvântare, nu mai țin minte unde, care m-a îndemnat la reflecție. Această cuvântare avea ca subiect renașterea și legătura aceasta cu primăvara. Deseori îmi doresc să discut cu cineva astfel de subiecte ce mă îndeamnă să meditez, însă vorbele mi se împotmolesc iar gândurile mi se risipesc atunci când încerc să deschid gura. Vorba zboară iar scrisul rămâne, cum spuneau latinii. Însă vorba, înfățișată uneori cu aripi, înalță, ridică sufletul, dacă arta retorica este potrivită. Scrisul, literele, gravura, acestea toate rod piatra și hârtia pe care sunt așezate, sunt roase la rândul lor de timp și mult din ceea ce a fost s-a pierdut, căci nu mai trăiește nimeni care să-și amintească. Pentru fani, acest ultim pasaj este o referință la libertatea artistică pe care și-au îngăduit-o scenariștii filmului Stăpânul Inelelor, care, deși nu se regăsește ca atare în operele autorului, fac referire la conexiunea mistică a personajului feminin Galadriel cu lumea și cu timpul, ale căror erodări sunt deplânse. Elfii lui Tolkien sunt niște ființe străvechi care simbolizează multe lucruri, printre care: spiritul lumii, unirea cu energia creatoare a începuturilor și dematerializarea virtuților ca efect al umanizării, industrializării și dezrădăcinării lumii. Umanizarea trebuie înțeleasă în acest context ca o coborâre spre egoism, ca o degradare a spiritului moral și a instalării materialismului. Dar umanitatea are o proprietate neînțeleasă chiar și pentru elfi, și anume abilitatea de a renaște într-un mod neînțeles. Parcurgerea vieții îi leagă pe oameni în final de soarta nesfârșirii existenței, în Darul Oamenilor Tolkien înfățișând libertatea sufletului uman de a se desprinde de materie, de cercurile lumii și a de se uni cu Ilúvatar, Tatăl Totalității.

Ideea care îmi apăruse la discuția despre renaștere (nu doar ca idee ci și ca perioadă istorică) era legată de renașterea zilnică, dar și de fragmentele sabiei regale din mitologia lui Tolkien. Pe asta aș vrea să mă concentrez mai mult, din cauza aceastra am făcut și această trecere. Deși în introducerea de la „Întoarcerea Regelui” Tolkien a respins categoric interpretările alegorice ale textelor sale, există anumite fragmente de tipologie universală care ar putea fi contextualizate împreună cu anumite elemente masonice. Respingerea se referea în special la critica adusă revoluției industriale, a celui de-al doilea război mondial, precum și înflorirea ideologiilor totalitare. În postura de catolic convins, autorul trilogiei Inelului se opunea desigur tuturor acestor elemente sociale și a unei oarecare imoralități a timpului său. Însă opera sa era rezultatul geniului său filologic, a pasiunii pentru scrierile epice medievale și a unei dorințe nestăvilite de a îmbogăți mitologia saxonă și a readuce povestea dincolo de metaforicul „colț” nedemn unde fusese pusă de gânditorii materialiști ale vremurilor de după Revoluția Franceză. Iată deci că și la nivel artistic, autorul a contribuit din plin la o renaștere și, ca să folosesc și un termen ortodox, la o metanoia a generației sale, nefiind singur ci înconjurat de extraordinarul grup format la Universitatea Oxford, numit The Inklings.

Sabia, ca element adjudvant, apare în diverse contexte simbolice, având un rol central în diverse ritualuri și imagistici. Aceasta desparte lumea obișnuită de spațiul sacru, protejând de pildă interiorul unui templu (sau al unei instituții importante) de intruși. Rolul să nu este izolaționist, ci reflectă o separație profundă între cele două tărâmuri. Uneori, ca spre exemplu în cazul investirii cavalerilor, vârful sabiei amintește de angajamentul față de adevăr și de mortalitate. Moartea eului profan și renașterea sa înăuntrul luminii divine duce cu gândul la faptul că, în creștinism, sabia are două tăișuri. Un tăiș curăță patimile și elimină greșelile iar celălalt apără virtutea, curățenia și bunătatea. Cele două lumi nu pot conviețui, acestea fiind despărțite simbolic de lama tăișului. Foarte des, antrenamentul și formarea conexiunii între purtător și sabia sa începe prin asumarea curajului, îndrăzneala realizării pasului spre asumarea greutăților și starea de pregătire pentru ceea ce urmează și se finalizează prin confruntarea cu cel mai mare dușman – propria persoană. Nu întâmplător, deseori imagistica oglindirii mânuitorului în lama sabiei apare în momente de cotitură. Îmi amintesc spre exemplu de serialul Samurai Jack, în care Jack se confrunta cu propria persoană, dar în variantă întunecată. Pentru că lupta nu ducea nicăieri, deși efortul și violența erau din ce în ce mai intense, povestea pune pauză în momentul în care Jack își vede propria față în lama katanei sale. Astfel realizează că se transformă în ceea ce încerca, fără folos, să învingă. Doar astfel ajunge la înțelepciunea necesității depășirii patimilor sale.

În mitologia poveștii Inelului, sabia Narsil este simbolul vechii legitimități, al asumării dreptății și cinstei de către urmașii Númenorului. Aceasta devine strâns legată de acei „credincioși” ai regatului Númenor, prin regele exilat, Elendil. Erau numiți credincioși deoarece au rămas loiali virtuții în timp ce frații lor s-au ridicat în mândria lor oarbă, dorind să atingă țărmurile Valinorului pentru a smulge nemurirea din mâinile zeilor. Narsil este făurită de un artizan duarf (gnom), semn al faptului că uneori legitimitatea și dreptul nostru de a conduce vine din exterior. În etimologia lumii Pământului de Mijloc, Narsil este flacăra albă și roșie, care arde puternic și sugerează ideea de luminozitate excepțională, însă care poate fi stinsă sau zdrobită. Tăișul său desparte apele, aproape într-un sens biblic, despărțind răul lui Sauron de sursa puterii sale. Răul rămâne însă latent, deoarece toată răutatea și furia au fost vărsate prin făurirea acestui Inel. Avem de a face deci cu o lume inversată. Estul este direcția Răului, în timp ce Vestul este refugiul popoarelor libere. Întunericul cuprinde locuri care altădată erau curate. Ochiul atoatevăzător privește cu agonie, invidie și malițiozitate în loc să apere și să iubească.

În acest context lipsit de speranță, divinul și destinul, filonul coborât dinspre acel Summum Bonum a Sfântului Toma de Aquino, vine și se face simțit în cele mai neașteptate locuri. Bethleemul tolkienian este Comitatul, această simbolică casă a pâinii și a lipsei de griji. Și efectul acestei energii divine se îndreaptă, în final, către restaurarea legitimității și a instrumentului de autoritate regală, sabia ce a fost frântă și reforjată în Anduril, Flacăra Vestului. Se revine la ideea scânteii ce se naște în această lume inversată, de data aceasta din Vest și nu din Est. Esența existenței sale este restabilirea ordinii Estului. Simbol al luminii care călătorește în întunericul lui Sauron. Renașterea simbolului sabiei aduce cu sine renașterea artei regale. Numele se îndreaptă, pribegii devenind regi. Haosul se transformă, încet-încet în ordine, pe măsură ce purtătorii sabiei se transformă, pregătiți să mântuiască popoarele asuprite și să readucă în prim plan continuitatea tradiției, trăgând istoria spre făgașul dreptății și a depășirii greutăților trecute. Această renaștere nu trebuie privită în sens de progres, ci în sens de refacere a legăturii cu trecutul, a reînvierii integrității timpului, regăsirea moștenitorului regal marcând unitatea umană în spațiu și în timp, între toate generațiile trecute și cele viitoare. Refăurirea are o încărcătură simbolică profundă, fără să fie dificil de recunoscut. În cartea a doua din Frăția Inelului, capitolul 3, în timpul șederii în Rivendell a frăției, refacerea este descrisă astfel: “Sabia lui Elendil a fost făurită de nouă de făurari elfi, iar pe lama ei au fost săpate șapte stele așezate între Luna nouă și Soarele înconjurat de raze; de jur împrejur făurarii au gravat rune multe, căci Aragorn, fiul lui Arathorn, pornea la război la hotarele Mordorului. Cum mai strălucea sabia aceea după ce-a fost isprăvită! Lumina Soarelui se răsfrângea roșie în ea, cea a Lunii lucrea rece, iar tăișul era dur și bine ascuțit.” Cele două corpuri cerești, regăsite și în decorul templului, amintesc de dualitatea timpului și a luminii. Soarele este un element masculin activ, simbolizând lupta împotriva întunericului, energia, forța și acțiunea, pe când Luna este un element feminin pasiv, amintind de odihnă, reflecție, mister. Echilibrul cosmic se așează pe tăișul sabiei “ascuțite bine”, adică îndemnând la discriminarea atentă între acțiune și rezistență pasivă. Cele șapte stele sugerează deplinătate, completitudine, destinul irevocabil a lui Aragorn de a ajunge rege. La fel ca cele șapte zile ale săptămânii, prinse în jocul periodic al astrelor, al luminii și al anotimpurilor.

Refacerea sabiei este și o transformare alchimică a sinelui și a societății. Procesul de restaurare implică uniunea între măiestria elfilor și procesul de uniune al elementelor primordiale, prezente în cuptorul oricărui fierar: aerul ce definește mediul, fierul nicovalei, flăcările purificării și răcoarea apei care stinge și desăvârșește meșteșugul. Precum Narsil, templul lui Solomon a căzut sub demonul distrugerii. Completarea rămășițelor materiale cu acoperișul spiritual, reclădirea omniprezentă a templului, în ritualurile religioase dar și în interiorul nostru, amintește că munca și atenția nu contenesc niciodată. Atenția permanentă este esențială, căci și având toate calitățile, instrumentele și moștenirea potrivită, firea omului este înclinată spre tentație. Fiul lui Elendil, Isildur, a avut oportunitatea de a sfârși cu răul, însă nu a făcut-o. Fiul este în contrast cu tatăl, de multe ori, impulsiv și plin de slăbiciunile lipsei de maturitate, nestatornic, în timp ce tatăl este idealist, oponent al corupției regatului său, însă mort prea devreme pentru a-ș împărtăși înțelepciunea complet față de fiul său. Inelul folosit ca “plată” pentru pierderile lui Isildur, este simbolul aroganței umane, care crede de multe ori că răul este justificat în fața altui rău. Este uitarea ideii că nu trebuită prețuită sabia, ci ceea ce apără ea.

Aș vrea să revin puțin și la ideea că renașterea are loc zilnic. Renașterea, la fel ca în simbolurile perioadei istorice, este o regăsire a valorilor și a măsurilor uitate. Este o reechilibrare, o reînflorire și o aducere aminte activă, adică prezentă în acțiunile și expresiile timpului. În marile tradiții, începutul este asociat cu starea de ordine dar și de lipsă a respirației divine. Suflul sau Duhul este cel care învigorează materia, la fel cum suflul primăverii ridică viața din pământul adormit și înghețat. Când ne trezim dimineața, ochii noștri deschid porțile conștiinței noastre, lăsând bunăvoința Creatorului să ilumineze interiorul nostru amorțit. Fiecare trezire este un act de creație. Mintea, în similitudinea ei cu divinul, începe să atribuie nume, cuvântul începe să creeze. Masă, pat, birou, carte. Toate capătă nume, toate devin realități, de unde înainte erau doar potențial în haosul visurilor rătăcite. Dar renașterea este și o scară, un proces treptat, structurat, gradual. Renunțare, despătimire, creștere în virtute, agapa cu Dumnezeu. Iată că procesul nu este spontan și arzător, ci mai degrabă plin de încercări și decizii, astfel încât dorințele și biruințele noastre să nu fie lipsite de însemnătate.