Chinmoku (I)

Chinmoku, un cuvânt pe care-l ghicești din prima că e japonez deși nu ști sigur dacă e vreo salată de cartofi, vreun desert gen mochi sau vreun demon shinto mâncător de suflete omenești. De fapt e un substantiv destul de nevinovat, Tăcere, și este titlul romanului cu același nume scris de Shusaku Endo. Daca mă gândesc mai bine și numele lui Shusaku are ceva culinar sau muzical în el, un fel de instrument muzical tip Shamisen sau chasen, linguriță pentru ceai verde. Am înțeles că romanul a fost ecranizat, titlul în limba engleză „Silence” nu spune prea multe în schimb limba noastră binecuvântată e mai nuanțată decât engleza (deși în situația de față nu e cazul fiindcă japoneza își menține superioritatea semantică chiar și fața de lb. română) și aproape că a putut ținti acel sens prestabilit, original, ales de autor căci în japoneză există – ca și la noi – o diferență între tăcere (a nu se vorbi) și liniște (a nu fi zgomot). Silence în loc de Quiet au consimțit ei că e mai clar, dar vezi tu, nici Tăcere nu e mai rezolut decât Silence fiindcă japoneza e și mai nuanțată în cazul de față. M-am documentat astăzi pe internet ca să aflu etimologia cuvântului, nuanțele și componența fiindca la japoneză componența cuvintelor e o adevărată machetă cu elemente diverse ca la circ (e o laudă), ca și cum în românește cuvantul prosop conține două verbe și un substantiv (cum ar fi ca atunci când îi ceri cuiva un prosop să spui „hei, dă-mi te rog un LOVEȘTE-CULEGE-MAIMUȚĂ curat?), deci la japonezi până și cuvântul este o piesă de teatru kabuki. În fine ce urmează să vă zic acum sunt lucruri ce tocmai le-am aflat, deci să nu mă credeți un cunoscător adevărat (deși da, acum e prea târziu să mai zic că nu sunt fiindcă deja le-am aflat, mă iertați). Alt amănunt e că ce scriu acum e scris în pat, dimineata la 6 jumate înainte să plec spre muncă deși în momentul ăsta… are o inserție din „momentul ăsta” ca să îți întind nervii la maxim cu ceva pe care eu îl consider indispensabil textului IAR TU NU.
      Shusaku Endo a ales pentru roman, un termen, care desemnează <> e adevărat dar semnele Kanji care formează cuvântul sunt două: primul înseamnă „a te scufunda” iar al doilea „a tace” sau „a nu vorbi” deci te duce cu gândul la o stare de meditație, nu degeaba Sf. Xavier cel mai mare sfânt catehet creștin și misionar ale acelei părți de lume a spus „japonezii sunt cei mai înțelepți dintre oameni” citat care se regăsește și în carte deși referința directă nu e una tocmai bună fiindca este vorba de o altfel de înțelepciune acolo, care m-a obligat să inventez și un concept nou  – ca să o înțeleg – dar mai e mult până acolo. Revenind la ceea ce e „indispensabil”, „muon” este termenul care desemnează o liniște desăvârșită în absența oricărui sunet dar NU ăsta e titlul, „seijaku” este un sinonim dar se diferențiază totuși un pic fiindcă se referă la o liniște care nu e totuși lipsită de zgomot, ca într-o livadă unde cântă de exemplu 2 păsărele iar vântul te mângâie din când în când pe timpane și, simți că în acel loc e o MARE liniște (seijaku). Acest gen de liniște despre care am spus mai devreme, e prezentă peste tot prin romanul lui Endo dar partea epistolară a romanului o descrie ca pe o liniște rea, ca pe absența a ceva esențial a cărui dispariție sau sustragere, atrage în acel loc „demonul” sau moartea fără speranță, bineînțeles o deformare despre care o să spun mai multe, poate nu deageaba Kanji pentru „Chinmoku” e alcătuită din 3 ideograme cam contradictorii, un SAT, CÂINE și FOC lucruri care mie nu-mi inspiră deloc liniște fiindcă nu-mi plac nici câinii de la sat și nici incendiile și nici nu-mi pot imagina cum un câine poate face liniște când un sat japonez arde. Am scris deja multe lucruri ESENȚIALE despre titlul cărții ăsteia care deși e o carte Liniștită m-a stupefiat deseori și m-a lăsat și stupefiat și gânditor în același timp deși pare imposibil să mai poti gândi în stare de stupefacție, ai spune că am început puțin să te plictisesc sau că te-am întâmpinat cu un ton care îți ignoră apetența pentru „lucruri bune”, lipsa de răbdare sau poate chiar pofta de o recenzie sau alegorie de nivel înalt care să te îmbogățească sufletește si sa te lumineze la față… ei bine nu asta vreau să simți despre acest titlu sau din aceste cuvinte ale mele, ci tocmai această ignoranță a mea asupra răbdării tale pusă acum – deși într-un mod infim și aproape nevinovat – la o încercare inițiatică, fiindcă până acum am tăcut și, tăcut și, tăcut și, tăcut și, tăcut și am tăcut (iată ce monoton repet acest „și am tăcut”), reziști la această monotonie blândă a mea? La această ironie a vieții care contaminează inclusiv acest text al meu și, relația lui cu tine cel care îți dedici timpul să îl citești? Eu momentan nu vorbesc ci tac, te pun să îți cheltui mintea într-o direcție în care deși nu se risipește – ci din contră se adună – ea se investește aparent în NIMIC.
         Această tăcere a mea, îngropată sub cuvinte și răsărită tumultos din aceleași cuvinte, deși nu conține niciun țârâit de cicade, niciun ciripit de păsărele și niciun foșnet cu miros monoton de lizieră înflorită sau mirosul mineral și uscat al unei stânci încinse de soare ce îți taie răsuflarea – care de altfel sunt – chiar ele împreună tot o culegere sau o orchestră de TĂCERE. Vezi tu nu ți-am oferit liniște fiindcă liniștea nu cunoaște cuvintele, tăcerea în schimb este ceva personal, ea vine întotdeauna dinspre o entitate adică in cel mai proxim caz, de la noi către noi înșine.
             Ei bine în cartea asta liniștea e de multe feluri, dar ea se leagă foarte des de natură, ploaia, valurile, gândacii, vântul cu tot mersul lor neîncetat și repetitiv ca o orchestra in care indiferent cine moare, chiar daca e dirijorul sau vioara întâi sau triangulistul din spatele rândurilor, orchestra continuă să cânte (așa cum continui eu să scriu toate acestea) tăcută adică ca și mai înainte, un soi de isihie păgânească parcă ar mâna tot ce e în jurul nostru să rămână netulburat de tragediile noastre individuale și de scoaterea noastră din scenă. O natură și un ecosistem care pare că și-ar zice lui însuși cuvintele „lasă mortii să-și ingroape morții lor” fiindcă și în natură AURA VITALĂ se disjunge de efemerul, sepulcralul și atât de banalul sfârșit al lucrurilor ca și cum ar mai spune tot ea (natura-natură și natura-umană împreună) „pe mine mă preocupă viața nu moartea, nu transformările suferinței, ci transformările creșterii mele”. Natura prezentată (prin natură ma refer la atmosferă în mijlocul căreia simte și trăiește personajul) în carte este într-o continuă creștere și nu într-o „inspecție” a împrejurimilor, de unde și aura ei plină de „pace ignorantă” ca și cum fiecare element al ei rămâne în intimitatea sa proprie, lucru care teologic te duce cu gândul și la blasfemia aceea de a crede că Dumnezeu nu se interesează de această lume ramânând în intimitatea Sa proprie din afara creației. Și noi dacă ne-am concentra la noi înșine și la propria creștere am deveni la fel de paradoxali ca și natura, adică plini de această pace și, natura ei sintetică îmbinând două lucruri, solemnitate și veselie care împreună emană această luminozitate paradoxală dar care în același timp nu admite o inspecție exterioară. Atunci când omul vede înaintea lui o vie introspecție (natura, care evident îi cuprinde și pe ceilalți oameni, în carte – slujbașii ignoranți – care-și vedeau liniștiți de posturile lor torționare gândindu-se doar la ei înșiși de pildă) o notează drept ignoranță fiindcă nu poate pătrunde acea întoarcere spre sine a celuilalt sau a lucrurilor însăși, tocmai fiindcă el, omul, persoana, își încalcă legea și obligația propriei sale introspecții. Așa că tăcerea și ignoranța cu care omul se tratează pe sine il impinge să creadă că acestea vin din afara lui către sine, ca un blestem, ca o lume către care – deși strigi către ea – continuă să meargă spre tine călcând drept înainte indiferent că te așezi sub picioarele ei sau te integrezi marșului. Introspecția mea nu este o ignoranță îndreptata către tine ci un exemplu sau o direcție pe care trebuie să o urmezi și tu, tăcerea mea e gândire, tăcerea lui Dumnezeu e trăire, eu poate tac dar ma gândesc complet fidel numai la tine, Dumnezeu poate că tace dar te trăiește deplin și trăiește totul prin tine însuți și asta fiindcă Hristos ca Dumnezeu întrupat rămâne întrupat in om iar empatia lui nu este ca și a noastră pur mentală ci organică și deplină. Întorcându-ne la introspecție, ea la rândul ei necesită această tăcere, ce se aseamănă tăcerii din spatele CATAPETESMEI, acea glăsuire arkană a preoților care invocă marile puteri și binecuvântarea lui Dumnezeu fără ca cei din naos să îi poată auzi, ca o notă de pian pe care nu o mai aude nimeni și toți ar putea jura că ea nu mai există deși dacă s-ar încumeta să își lipească cineva urechea de capacul pianului ar auzi-o încă foarte clar și ar realiza că ea era și înainte acolo. Există această tăcere indispensabilă care se așează între noi și care chiar și atunci când conversăm se propagă in chip nevăzut in gândurile noastre pentru a le da rațiune si coerență (poate chiar și raționalitate nu doar rațiune, fiindcă uneori un gând are propria rațiune deci posedă RAȚIONALITATE). Tăcerea este esențială, exact ca într-o partitură muzicală – unde tempoul (intervalul tăcerilor) de fapt face toată muzica redând sunetelor valorile lor unice și personale ducând mai departe la eufonie și simfonie, muzica fiind imposibilă fără aceste „tăceri” care nu sunt liniști, le numesc tăceri fiindcă ele au fost așezate acolo printr-un simț sufletesc și rațional, gânditor și astfel au împrumutat de la compozitor natura lui personală așa cum fierul încins în foc capătă proprietățile focului. Deci rațiunea poate fi o proprietate a Logosului depozitată în om, o iridescență a Lui în om fără a fi chiar Logosul în Sine, pentru a-i putea da formă așa cum proprietatea focului în metal participă la formarea metalului ca obiect rațional, iar noi ființă rațională.
              Ca omul să îi facă loc lui Dumnezeu în sine trebuie să tacă, rugăciunea este tot tăcere fiindcă rugăciunea este esența isihasmului, la fel cum Dumnezeu în tăcerea lui plină de esență și dragoste față de noi, ne face loc Înlăuntrul Său, adică in rai, fiindcă așa cum zice și psalmistul „Tu esti lăcașul tuturor celor ce se veselesc”. Dumnezeu este Persoana noastră dragă, dar și Locul nostru iubit, este și Izvorul-ca-piatră dar și Izvorul-ca-apă care susură din acea piatră. În rugăciune cu toate că există „tăceri” și deși suntem obișnuiți ca în rugaciune, Dumnezeu să le răspundă cuvintelor noastre prin esențe direct în inima noastră cu PACEA aferentă, El nu ne vorbește prin cuvinte. Cu toate astea în anumite momente aceeași liniște o considerăm tăcere fiindcă inima noastră se golește de esență și vrem ca pacea să capete o notă războinică care să lupte cu inamicul nostru asemeni unui războinic și să intervină în situație precum vrea uneori și Rodriguez și cum o dorea cândva Ferreira.
          În necazuri și prigoniri, în martiriu, tăcerea lui Dumnezeu nu trebuie să devina o nemulțumire pentru om ci pentru duhurile răutății fiindcă, în acea tăcere Dumnezeu gândește o lovitură năpraznică. Toate loviturile militare serioase au un preludiu în care încă se mai aude ciripitul păsărelelor fără a avea vreo legătură cu acesta, iar în ceea ce îl privește pe Dumnezeu e o greșeală și o blasfemie să confundăm latența cu impotența, fiindcă victoria Binelui este mereu latentă dar în același timp omnipotentă ȘI I-MI-NENTĂ.
             De fapt lipsa noastră de dragoste, dragoste pe care o pierdem prin naufragiul inimii lângă stâncile ascuțite ale vieții (uneori cei care se prăbușesc lângă noi se comportă precum aceste stânci ascuțite nu fiindcă vor ei ci pentru că așa îi privim noi și implicit în felul acesta ne și putem lovi letal de ei zguduindu-ni-se credința și reperele). Uneori această Lipsă, se preface într-o ură neidentificată care ne sugerează continuu și aproape in mod personal și vocal să deformăm realitatea reconsiderând toate aspectele ca mai apoi să spunem că totul ne-a abandonat deși în fond realitatea e aceeași și culmea că acea realitate este chiar plină de Pace cu toate că inima noastră cu siguranță că e alta.
         În carte Endo este părtinitor, oferă mereu înclinații întunecoase atmosferei, nu numai că acești preoți misionari nou sosiți la Macao și apoi pe coasta Japoniei simt stranietatea unei țări străine și periculoase dar expozițiunea însăși vrea parcă să împingă la o însingurare și o înnegurare puternică a minții. Totul e întunecat, cerul, bordeiul,  ploile nu contenesc, marea e neagră ca obsidianul, valurile mușcă din țărm fără oprire, hrana sărăcăcioasă precum apa fiartă și cartofii copți, coliba de cărbuni în care Rodriguez și Galupe sunt găzduiți de țărani nu numai că e mică și înnegrită, înăuntru țăranii au săpat și o groapă în care la nevoie cei doi să se ascundă de autorități, numai o locuință aflată sub amenințare poate avea o astfel de anticameră, deci însăși prezența acelei gropi în colibă e o icoană a atrocităților ce planează asupra lor. În afara de epistolele preoților misionari iată cum începe fiecare capitol în parte: 5/ „Cu toate că lumea de-afară era inundată de razele soarelui, în sat (Tomogi) era ciudat de întuneric.” 6/ „Cerul se întunecă, norii alunecau încet peste vârfurile munților și în jos, peste câmpuri” 7/ „Cinci zile mai târziu, seara, se întâlni din nou cu Inoue (regele persecuțiilor), guvernatorul din Chikugo. Întreaga zi aerul fusese încremenit…” 8/ „A doua zi, tălmaciul îl vizită din nou. – Cum vă e, v-ați gândit? îl întrebă. Nu vorbea ca de obicei, precum o pisică ce se juca cu prada ei, înfățișarea sa era acum severă: -Noi nu vă spunem să vă lepădați de credință cu toată convingerea. Dar nu vreți să o faceți măcar de formă? Apoi totul o să fie bine” 9/ În vara acelui an plouase puțin. La ceas de seară, orașul Nagasaki era înăbușitor ca o baie de aburi. Când se lăsa seara, lumina care se reflecta în marea din golf o făcea să se simtă și mai mult zăpușeala” așadar de fiecare dată când Endo trage cortina, ceva urât, rău și apăsător se arată, asta e lumea fără Hristos.
          Totuși natura e nevinovată, marea, ploaia, cicadele, muștele, nu reprezintă un inamic impersonal, inima în schimb când e tulburată creionează totul lugubru, o inima isihastă care rămâne în formă nu se păcălește cu aceste deformări și astupă repede gaura din barcă, cu NUMELE LUI HRISTOS. Ba chiar acel KYRIE ELEISON care e pronunțat o singura data în gând de catre preotul Rodriguez este nu doar o rugăciune, ci o acțiune, o mișcare a sufletului spre mântuire, barca ta ia apă și riști să te scufunzi, trebuie să te miști – adică nu să gândești – fiindcă trebuie să scoți faptic cât de mult poți apa din barcă, <>, cuvintele astea se petrec în minte adică acolo unde omul simte și experimentează totul, deci când mintea ia apă, mintea trebuie să se miște cu DOAMNE MILUIEȘTE orice acțiune făcută în exterior e doar formală și ineficientă, materialismul nu vindecă sufletul și nici nu-i crește integritatea. Fiecare DOAMNE IISUSE pe care îl spunem mai scoate o găleata de apă din barca noastră nelăsând-o să se scufunde, dar oamenii mulți dintre noi nu conștientizăm că „luam apă”, fiindcă ne interogăm mereu barca iar aceasta ne spune că nu e deloc avariată ceea ce e și adevărat, totuși ploaia asta continuă care cade peste ea o umple în permanență și riscă un naufragiu iminent daca vâslașul nu acționează. Imaginează-ți de acum când ai necazuri, cum demonii cu tot năduful lor de răutate, anxietate, mânie, desfrânare-răzbunătoare, ignoranță-input sau ignoranță-output (nu contează tot aia e) încearcă să ne umple barca adică mintea și atunci e momentul când noi spunem DOAMNE IISUSE într-un ritm aproape muncitoresc și, scoatem din barca noastră cu fiecare rostire, apa care dorește să ne scufunde. Fiindcă atunci când ne rugam în ispite și strâmtorări, nu filozofăm și nici nu dialogăm, ci acționam, deci barca fiind mentală actul trebuie să fie tot mental (rugăciune) ca sa poată fi cotat drept acțiune cu efect.