Chinmoku (II)

Lepădarea formală a Părintelui Rodriguez nu a fost ceva paroxistic, o cădere nervoasă, un trăsnet al instinctului de conservare, ci o întreagă narațiune consolidată zile în șir, nopți de contemplare asupra „tăcerii lui Dumnezeu”, ore de îndoială adunate ca într-o economie de pușculiță, atingând o cotă maximă și ducând la o investiție, aș putea spune, parțială, dacă nu totală. Parțială, poate, în sensul că prin remușcare putem suspecta pozitiv credința rămasă drept credința adevărată, sub masca apostaziei și a caterisirii voluntare.

Legat de această stare de vulnerabilitate a sufletului lui Rodriguez, ne putem întreba: oare sentimentul este avocatul rațiunii sau invers? Sentimentul nu are cultura necesară să se justifice; el este asemenea lui Kichijiro (un tânăr sătean japonez caracterizat de o lașitate extremă; slăbiciunea de caracter îl împinge să se lepede de Hristos de mai multe ori în fața autorităților, respectând toate cerințele lor – călcarea icoanelor, scuiparea lor, blasfemia – și trădându-și prietenii, dar revenind mereu umil în proximitatea lor, cerându-le înapoi prietenia în mod sincer, ceea ce îl face să pară uneori retardat, justificându-se totuși prin caracterul slab pe care, spune el, îl are încă din naștere și care nu poate face față deloc fricii; creștin intim și prieten nu prea rău, dar totuși laș și vânzător de Dumnezeu). Rațiunea, în schimb, joacă un dublu rol: rațiunea lui Rodriguez se pune în ipostaza unui avocat al acuzării, în timp ce rațiunea lui Kichijiro, fiind apropiată de inculpat (el însuși), îl justifică pe Kichijiro. Pe un al treilea palier psihologic, în rațiunea lui Rodriguez apare și o „enclavă”, o enclavă care îi spune vocal: „Nu cumva și tu ești ca Kichijiro? Tu ce ai fi făcut în locul lui, oare nu ai fi trădat și tu?” Această enclavă conține, de fapt, o întrebare retorică, fiindcă, la timpul potrivit, Rodriguez „calcă icoana”, își strică botezul, renunțând la numele creștin și la castitatea sa preoțească prin căsătorie, adică își schimbă societatea formală, dar, așa cum se justifică el, nu și societatea sufletească. Cu toate acestea, în intimitatea sa sufletească, lepădările lui sunt doar teatru jucat în fața morții și a suferinței.

Aici este un aspect foarte important al credinței: te poți lepăda de Hristos doar formal, dar nu o poți face fără să pierzi ceva odată cu această lepădare de formă; odată cu ea, ceva din viața ta, care până atunci a fost la fel de evident ca și credința ta, va dispărea concomitent. Rodriguez își păstrează credința, dar își pierde preoția. Preoția este cel mai mare dar pe care îl poate face Dumnezeu unui om, un dar misionar, apostolic, un dar conlucrător.

Diferența dintre apostazie și lepădare este că apostazia reprezintă o modificare a opiniilor și o renunțare frustă la adevărurile de credință, în timp ce lepădarea este sinonimă cu vânzarea de Dumnezeu, căci omul Îl dă pe Dumnezeu pentru a câștiga altceva în schimb: o situație lumească mai bună, libertate în desfrânare, un rang de altă natură, un „om” sau propria viață pentru încă un timp. Dar a plăti în felul acesta este o păcăleală, e ca și cum un om are o datorie imensă la bancă, cu riscul ipotecării casei, descoperă că are banii restanți, dar un tâlhar îi iese în cale și îi spune: „Dă-mi banii aceștia toți sau îți iau locuința!” Omul, ca un dobitoc, fără măcar a se preface că nu vede incoerența faptelor, îi dă banii și crede că acea casă a lui este salvată, deși îl lasă pe creditor fără bani și îl obligă să-și părăsească locuința.

Revenind la această enclavă a rațiunii, adică la ceea ce, în rațiunea lui Rodriguez, ar putea fi numită conștiință, nu este deloc așa, fiindcă aceeași enclavă este responsabilă atât de apostazia sa, cât și de lepădările repetate ale lui Kichijiro. O rațiune care este pregătită mereu să-l justifice pe om, orice ar face, este aceeași care îl încurajează și spre greșeală, fiindcă, la urma urmei, avocatul lui este puternic. Fără să-și dea seama, Rodriguez avea în mintea sa un parazit care îl justifica pe Kichijiro și, mai târziu, i-a justificat și propria apostazie. Conștiința nu știe să mângâie, la fel cum o piele sănătoasă nu știe să ne mângâie starea sufletească atunci când este sfâșiată sau zgâriată, fiindcă încearcă să se mențină vie și sănătoasă. Conștiința știe să ne mângâie doar în afinitățile ei proprii, care sunt mereu bune și virtuoase. Așa se explică de ce până și un criminal, deși nu regretă crima, simte rușine (din ce am văzut pe internet în practica judiciară din State) și tot reușește cumva să se justifice – culmea – fără a fi nesincer când inițiază acest lucru.

Se știe chiar din Scriptură că și diavolul vine deseori ca un mângâietor, dar la el aceasta este o tehnică de vânătoare. La fel, în una dintre mărturiile Mântuitorului despre viitoarele patimi, înainte de intrarea în Ierusalim, Petru s-a rugat de El să nu meargă, ci să-și salveze viața, dacă tot știe ce urmează să se întâmple acolo. Mântuitorul îi răspunde cu: „Piei înapoia Mea, Satana!”, căci, la fel ca în pustiul Carantaniei, L-a recunoscut pe Satana în propriul Său apostol, venit iarăși ca un antiparacletos. Acest antiparacletos este conceptul promis de mine la început, fiindcă așa vedem și blândețea guvernatorului Inoue și alura sa înțeleaptă, care alcătuiesc, de fapt, doar pufoșenia unei tarantule puternice și lipsite de milă. El însuși este acel păianjen (metafora lui Ferreira despre Japonia ca păianjen și Hristos ca fluture prins în plasă și transformat într-o carcasă fără viață, adică un Dumnezeu deformat, eretic [Dainichi/Marele Soare]), care consumă fluturele dinlăuntru, lăsându-i aspectul exterior neschimbat.

Inoue îl prinde în plasă pe Rodriguez, la fel cum l-a prins și pe Ferreira, și le consumă sucurile interne treptat, lăsându-i ca pe niște carcase goale, supunându-i unor compromisuri autodistructive și învățându-i un nou crez, un crez comtist, am putea spune, în care nu există decât „oameni”, în care nu există decât formalități și nu spirit, o societate în care falsa spiritualitate este mai mult o politică de defalcare a adevărurilor și transformarea lor într-o lume formală și pragmatică.

Parakletos, Mângâietorul, este, de fapt, un mângâietor care cere anumite rigori pentru a-și începe lucrarea: smerenie, umilință, blândețe, nădejde, credință, dragoste. Antiparakletosul este o entitate blândă și înțeleaptă care prinde făpturile în plasa ei și le consumă ca un păianjen înfometat, lăsându-le în pace forma, dar distrugându-le conținuturile. Ce vreau să spun, și îmi este greu să explic cum văd treaba asta, este că acea enclavă a rațiunii, care are o narațiune bună, dar ia decizii în contradicție sau împinge către acestea, este, de fapt, o formă de rațiune antiparacletică, ce nu mustră, ci mângâie pe cel care greșește, cu scopul de a-l nimici. O altă referință antiparacletică o văd în capitolele în care Rodriguez, deși este întemnițat, este grațiat de pedeapsa cu moartea, dar este forțat să fie adus la cunoștință despre execuția altora. I se oferă o saltea moale, două porții de mâncare pe zi, primește orez și carne (orez pe care țăranii obișnuiți, despre care chiar Rodriguez spune: „acești țărani muncesc precum vitele și mor la fel ca ele”, nu-l mâncau prea des). Însă își dă seama ce se întâmplă: bănuiește că japonezii îi relaxează trupul și mintea ca să-l poată lua prin surprindere într-o bună zi, iar, relaxat fiind, tortura să se resimtă cu atât mai crâncen, ca și cum toată această „liniștire” este menită să-l frăgezească pentru iad, precum enzimele pe care le varsă păianjenul în pradă ca să o poată lichefia pe dinăuntru și să o consume ca pe un suc. Țeapa pe care și-o ia stă în faptul că a avut doar parțial dreptate: frăgezirea a avut drept rol uciderea sufletului. I se oferă nu doar o saltea și niște orez uscat, ci chiar și o familie – familia unui fost samurai, acum mort. Rodriguez primește ca soție o văduvă care avea și copii. Supravegherea atentă a lui Rodriguez și a lui Ferreira de către guvernator denotă că, deși îi împodobește, le controlează complet viețile și le tiranizează sufletul în așa hal, încât Ferreira, reprezentând superlativul acestei transformări, ne dă de înțeles, prin uscăciunea sa sufletească și prin lucrarea sa (cartea în care explică neajunsurile creștinismului și pericolul lui pentru societate, fiind, de asemenea, atent supravegheat de tarantula Inoue), că este doar un stadiu care necesită timp pentru neofitul Părinte Rodriguez, acum și el, oficial, preot apostat.

Rațiunea, totuși, opune rezistență flecărelilor. Rodriguez vede în Ferreira (fostul său profesor de la seminar) un învins, un om care nu doar că a pierdut lupta exterioară cu dușmanul, ci, așa cum spune psalmul, în parafraza: „Iscodit-au fărădelegi ca să pătrundă în lăuntrul omului și până în adâncimile inimii lui”, Ferreira a pierdut-o și pe cea interioară în foarte mare măsură. Rodriguez remarcă cum deznădăjduitul încearcă să contamineze și pe seamănul său, își transformă slăbiciunile în dogme și vrea ca paradigma aceasta să devină lege și pentru altul, ca să cadă odată cu el în abis.

Îmi amintesc un citat frumos din capitolul în care Rodriguez trebuie să fie luat cu barca, noaptea, pe mare, ca să ajungă pe altă insulă, departe de autoritățile care îl căutau în apropiere de Tomogi. El și Galupe se despart, fiind singurii preoți liberi din Japonia, și nu pot risca să fie capturați sau uciși amândoi, căci „oamenii au nevoie de preoți”. Pe barcagiu nu-l cunoaște, pe mare este aproape beznă și nu vede nimic, valurile lovesc zgomotos barca, iar în clipele acelea se gândește cu dor la Galupe și își spune: „Galupe și cu mine împărțeam frica așa cum împarți o pâine”. Acum, de unul singur, frica era exponențial mai mare. Iată, deci, că oamenii pot împărți și valori abstracte între ei: un cuantum de frică, un cuantum de dragoste, un cuantum de prostie sau dezinformare, credința, cât și – la fel de bine – necredința și apostazia. Uneori, răul vine și mângâie prada, dar vocea lui trădează întotdeauna, fiindcă este falsă și insinuantă, iar această trufie nu și-o poate ascunde. Acest antiparacletos îl găsim în această enclavă a rațiunii care se preface că ne judecă, când, de fapt, ne sugerează să comitem păcatul, creând contraste cu răul doar pentru a-i face reclamă. Diavolul este, de fapt, o rațiune propagandistică antiparacletică, dacă aș putea-o numi așa. El se numește pe sine medic, erou, dădacă, mângâietor, în funcție de terenul de vânătoare. Este acea voce lăuntrică ce ne menajează doar ca să ne distrugă: cea care Îl menaja pe Hristos în pustie să mănânce nițică pâine, cea care L-a încurajat să se arunce în gol, căci acolo este plin de dragostea lui Dumnezeu Tatăl și îngerii vor bloca efectele gravitației, Îl tenta, practic, cu o dragoste antigravitațională. Diavolul era poet și Îl mângâia citind din psalmi, i-a cerut să i se închine pentru a-i da bogățiile lumii (doar formal să i se închine, nu cu toată convingerea). Întotdeauna, antiparacletosul vine cu coșul plin și cu vocea mângâietoare, dar trocul pe care îl cere este întotdeauna flagrant, virtutea îi trece pe lângă ureche, trufia îi stă în buzunar, iar sabia este bine pusă în teacă.

Așadar, să nu judecăm personajele acestei cărți (deși aici nu este vorba neapărat despre carte, cât despre direcțiile spre care ea trimite), adică să nu le emitem sentințe, dar să le judecăm în conștiință, adică să ne convingem că lepădarea nu este un lucru mărunt și nu este o chestiune autolimitată, ci are propria gravitație, una foarte puternică, care, la fel ca duhul credinței, cheamă mereu la mai mult. De pildă, nu este un lucru doar de formă să calci o icoană în picioare, la fel cum nu este puțin lucru să nu recunoști Chipul lui Dumnezeu în chipul seamănului tău, fiindcă orice lezare o aducem aproapelui nostru, care este chip din Dumnezeu, este un act de iconoclasm. Nu este ceva de formă să fii „doar” puțin răutăcios, nu este puțin să fii doar astăzi necredincios, nu există niciun „puțin” care să nu ceară mai mult.

Un citat foarte important legat de asta este o reflecție a lui Rodriguez, când vede ignoranța angajaților guvernatorului, ignoranța cu care priveau suferința concetățenilor lor: „Paznicii aceștia erau și ei oameni și, la rândul lor, erau nepăsători la soarta celorlalți. […] Păcatul nu înseamnă să furi sau să minți, ci să calci în picioare cu cruzime viața altuia și să uiți ce suferințe ai lăsat în urmă.”

Ca să fim mulțumitori pentru vremurile impure, dar bune, pe care le trăim, bune pentru că ne putem încă păstra viața și integritatea: „Dacă nu s-ar fi născut într-o perioadă de opresiune, atâția creștini nu ar fi fost siliți să aleagă între apostazie și martiriu, ci ar fi dus o viață binecuvântată și plină de credință până în ceasul morții.”

Iar dacă vom lua mereu durerea lui Hristos și patimile Lui ca șablon al nostru, mereu va fi mai mică. Rodriguez a făcut mereu aceste comparații cu smerenie și a învins multe dureri.

Cât de importantă este prietenia: „Oricâtă credință ai avea, spaima fizică te poate copleși în întregime. Când eram împreună, Galupe și cu mine împărțeam cel puțin frica, așa cum împarți pâinea, dar acum, pe marea întunecată, eram nevoit să îndur singur frigul și întunericul și toate celelalte.”

Și un ultim citat cu care vreau să închei, fiindcă nu mai pot, un citat extras chiar din inima fizică a cărții, din mijlocul ei, și să nu uităm niciodată ce spune aici: „Domnul nu va tăcea la nesfârșit!”

AMIN!