Judecată și Libertate

Acest an m-a recompensat cu experiențele vizitării a două scene absolut grandioase ale Judecății de Apoi, prima în zona Bucovinei, mai precis a Mânăstirii Voronețului și a doua în apropierea Veneției, pe insula Torcello, în interiorul bazilicii Santa Maria Assunta. Iată două contexte diferite, depărtate ca timp și spațiu, dar atât de apropiate când vine vorba de simbolism și adevărate fântâni nesecate de semnificație. Cele două realizări artistice remarcabile reprezintă cele mai bune materializări ale sentimentului peren, eshatologic, al gândirii și trăirii creștine.

Monahia Elena Simionovici vorbește cu căldură și erudiție despre urma vechiului românism, întipărită pe această imagine profundă și plină de sensuri. Mânăstirea Voroneț a fost fondată în anul 1488 ca element de comemorare al victoriei lui Ștefan cel Mare împotriva otomanilor, la Vaslui. Fresca Judecății de Apoi a fost realizată mai târziu, în timpul domniei lui Petru Rareș, utilizând deosebitul și deja celebrul „albastru de Voroneț”. Legătura intimă pe care acest loc o are cu Italia, locul celeilalte imagini iconografice despre care voi vorbi mai târziu, este prin supranumele pe care mânăstirea moldovenească l-a primit, anume „Capela Sixtină a Estului”. Fresca este structurată în straturi (sau registre) orizontale, cinci la număr, reprezentând elementele finale ale existenței. Iată că o imagine se potrivește foarte bine pentru această scenă, deoarece imaginea arată totul fără nimic în plus sau minus odată cu trecere timpului. Un film se dezvăluie atunci când apăsăm butonul de pornire, însă o imagine exprimă totul, fără să aibă dependența timpului. Din acest motiv consider iconografia ortodoxă ca având plinătate și permanență. Îngerii care rostogolesc pergamentul zodiacal, în primul registru, fac referire la execuția comenzii de oprire a timpului. Acest lucru nu este făcut pentru a pedepsi sau pentru a surprinde, ci pentru că pur și simplu conceptul de timp este incompatibil cu eternitatea „Celui vechi de zile”. Al doilea registru are ca figură centrală pe Mântuitor, arătându-și rănile păcătoșilor și binecuvântând credincioșii. Imaginile sfinților prezenți la capătul cerului îndeamnă la reflecție și la ideea că durabilitatea sfințeniei nu este o funcție matematică de timp. Tronul Etimasiei (din greacă: „al pregătirii”) așteaptă cu eternă răbdare Venirea, împodobind al treilea registru împreună cu Porumbelul care stă pe Evanghelie. Excepțională este această înfățișare a psychostasisului (din nou, în grecește psyche = suflet și stasis = echilibru, stare), cântărirea sufletelor umane sub zbuciumul conflictual al îngerilor și al demonilor care încearcă să influențeze talerele balanței. Balanța este ținută de o mână divină, arătând imparțialitatea dar și destinul final al dreptății. Râul de Foc (Gheena) izvorăște de sub tronul dumnezeiesc, oferind simetrie și despărțirea între lumea drepților și a pierduților. Acesta nu este un act răzbunător sau cinic, ci este expresia realității, a nealterității graniței impenetrabile între Bine și Rău, ca două substanțe ce nu se pot îmbina înafara Timpului. Originea românească a pictorilor este dedusă din stilul anumitor elemente vizuale: lavițe, ștergare, cobza la care cântă regele David, buciumele sau stilul voievodal al tronului. În același timp, Moise expune popoarelor care au asuprit pe înaintașii noștri chipul Celui ce este Omega, sensul existenței sau împlinirea teleologică a sufletului. Aceste depictări au scopul de a evidenția caracterul universal (catolic), sobornicesc, dar și public al finalității ortodoxe. Nimic nu este ascuns, nimic nu este neanunțat sau neavenit. Este oprirea naturală a lucrurilor începute și continuarea naturală a celor fără de sfârșit. Sufletul înfățișat ca fiind gol amintește de libertatea omului, revenirea la starea sa paradisiacă, fără constrângeri. Fețele oamenilor reflectă, ca și în zilele noastre, starea sufletească interioară: contorsionate și aprige pentru păcat și durere, senine și blânde pentru curățenie interioară.

În Torcello, Bazilica Santa Maria Assunta șade tăcută pe comoara trecutului bizantin de care aparține. Este o mărturie tăcută a originii neamului venețian, prigonit de invaziile hunilor și ale tătarilor din secolul al VII-lea. Stâlpii de lemn înfipți în mlaștina lipsită de oxigen a regiunii au servit drept sprijin împotriva călăreților lipsiți de Dumnezeul abrahamic. Se poate identifica aici o idee a potopului, a apei care spală neputințele pentru a lăsa loc, dacă nu curăției, atunci unui nou început. Nou început pe care-l găsim și pe mozaicul interior al bazilicii, acest memento mori colosal al civilizației bizantine. Un mesaj venit de dincolo de mormânt, de la o civilizație moartă, dar moștenită. Palierele Judecății de la Torcello sunt ca niște rafturi mărețe, pe care stau înșiruite semnele și sugestiile libertății umane: sfințenia, lupta și curajul, dragostea, smerenia și adevărul, cugetul și neprihănirea. Tendința gândirii romane, a creștinismului vestic, spre graficitatea durerii sfinte și spre inspirarea unui sentiment de înfricoșare se poate vedea în membrele dezmembrate (aproape un paradox) de corp, craniile și a sertarelor punitive din iadul macabru. Coroana acestui mozaic este Anastasis, strivirea porților iadului și recuperarea protopărinților omenirii. Înghesuirea și superioritatea numerică a sfinților denotă că în eternitate nu poate exista decât o singură victorie, cea a purității și a lacrimilor curate. Raiul restaurat este de data asta o ciocnire prin îmbinare a lumilor de sus și de jos. Avem îngeri, sfinți și copii care locuiesc împreună printre copaci (pământ) și imagini hagiografice ale serfimilor (cer). Imaginea de la Torcello aproape că vorbește și împinge la îngenunchere. Aceste „tesserae” strălucitoare fură ochii și biciuiesc păcatele sufletului. În timp ce Voronețul sugerează speranță, bazilica venețiană are o notă dramatică, trimițând mai mult mintea către responsabilitatea alegerilor individuale. Jonathan Pageau exprimă o analogie interesantă când vorbește despre sensul Judecății Finale. O compară cu un făuritor de linguri. Logosul lingurii este ceea ce o face pe această să fie lingură, utilitatea și sensul existenței sale. Logosul este cel care naște procesul temporal de făurire, dar este și cel care provoacă sau „împinge” procesul către telosul său. Timpul de făurire este cel în care munca are sens, poate perfecționa obiectul astfel încât să fie cât mai apropiat de ideal, însă odată terminată, lingura trebuie judecată. Acest lucru este necesar pentru a valida și evalua utilitatea lingurii, dacă scopul ei coincide cu ceea ce a devenit la final. Lingurile bune sunt așezate în sertar, iar lingurile care nu au ieșit bine sunt aruncate în foc. Astfel, apocalipsa nu este un moment istoric normal, este momentul evaluării efortului în balanță cu idealul și scopul său.

Ambele opere magistrale duc cu mintea dincolo de limitele acestei lumi. Conștientizarea și responsabilizarea creștinilor prin simbolism și artă trebuie să primeze totuși paralizării sufletelor neputincioase prin frică. Părintele Savatie Baștovoi vorbește despre „lipsa de utilitate a unui bărbat fricos”. O viață echilibrată trebuie să alterneze simfonic între efort, muncă și disciplină pe de o parte, iar pe de alta în contemplare, rugăciune și spirit duhovnicesc. Imaginile celor două Judecăți chiar despre această balanță vorbesc. A începutului, a vieții în Timp, dar și a sfârșitului.