Simbolismul actului creator

Ar fi fost oare o diferență de înțeles, oricât de subtilă, între „puterea de creație” și „puterea creatoare”? Cuvântul, în meseria pe care încerc să o urmez, dar și în tradiția umanității în general, a avut, și are în continuare, o valoare deosebită când vine vorba de utilitatea sa. Probabil că puțină lume ar spune astăzi, deși este destul de prezent reducționismul materialist, despre puterea cuvântului că este neimportantă, desuetă sau ușor înlocuibilă. Ultimele avansuri tehnologice în materie de I.A. (inteligență artificială) au pornit chiar de la dezvoltarea unui model lingvistic. Suntem oare liberi sau constrânși să avem un astfel de protocol, bazat pe limbaj, până și cu materia brută a siliciului? 

Puterea creatoare – consider că o astfel de exprimare ar fi subliniat în special faptul că unitatea aceasta lexicală de bază are o caracteristică ce îi permite crearea. Crearea a ceva ce are legătură cu sensul, cu gândirea, cu transmisia de informație, dar totuși, o caracteristică relativ brută. Am ales totuși sintagma „puterea de creație” pentru a încerca să mă refer mai mult la amploarea acestui tipar creațional al limbajului. În sens divin, Cuvântul funcționează ca esență dătătoare de viață, îmbibând existența cu sens și suflu. Puterea simbolică a acestei unelte a creației este interpretat de autorul Matthieu Pageau, în cartea sa despre simbolismul cosmic al cărții Genezei, astfel: „Medierea lui Adam între cer și pământ implică <<coborârea sensului>> și <<elevarea materiei>>. Acest proces cosmic este simbolizat într-o varietate de moduri în contextul biblic. De pildă, prima sarcină a lui Adam în Grădina Edenului este de a da nume animalelor, ceea ce reprezintă un caz clar de <<coborâre a cerului pe pământ>>. În acest scenariu, vânturile cerești devin respirația lui Adam și servesc drept vehicul de comunicare între realitățile spirituale și materiale. Astfel, Adam este capabil să atribuie o identitate spirituală animalelor lumii.” Sunt destul de multe elemente ce ar trebui despachetate în acest citat, însă am să încerc să mă rezum la observarea faptului că atribuirea de nume este considerat un element simbolic central, ce conferă o conotație superioară acestei operații de descindere a sensului către materie. Una dintre explicațiile pentru acest mod de funcționare este chiar faptul că sfera divină nu poate să fie înghesuită într-o materie limitată, cu toată complexitatea, frumusețea și măreția ei, cel puțin pentru rațiunea umană. Iminența apropierii lui Dumnezeu de univers este mereu o alarmă, reprezentată foarte des sub forma necesității pocăinței sau a întoarcerii poporului ales către virtuțile uitate. John Anthony McGuckin subliniază, parafrazez, că tămăduirile și exorcizările Mântuitorului nu erau opera unui magus elenistic ci mesajul general al necesității apropierii, încă o dată, a lui Dumnezeu de lume. Această unire este esențialmente finalizabilă doar prin întrupare a unui element meta-existențial în ceva profan. Această întrupare trebuie să fie tainică, trebuie să existe ca unealtă dumnezeiască, pentru a nu fi profanizantă și limitativă. 

Revenind la cartea lui Matthieu Pageau, există o secțiune numită „Duhul divin devine Cuvânt și Lumină”. Cuvântul Duh nu este un cuvânt facil de interpretat în limba ebraică. În textul original al Torei, acesta este trecut ca וְר֣וּחַ אֱלֹהִ֔ים (adică Suflul lui Dumnezeu). Ruah (ר֣וּחַ) se poate traduce prin suflu, duh, aer, vânt, miros, briză, fantomă, spectru, spirit sau chiar suflet. Voi reveni altădată asupra dihotomiei suflet-spirit, poate va face obiectul unui alt articol. Traducerea în română a pasajului la care face referire textul este următorul: „[…] și pământul era deșert și pustietate, și întuneric era peste fața adâncului, iar Duhul lui Dumnezeu se purta peste fața apelor, Dumnezeu a spus: <<Să fie lumină!>> Și a fost lumină.” Perspectiva autorului din comentariul amintit este foarte interesantă pentru mine. Acesta scrie: „Din perspectiva spirituală, creația este percepută drept manifestarea limbajului divin. Drept urmare, pentru a înțelege textul Genezei și străvechea sa cosmologie, este necesar să presupunem că universul este fundamentat în semnificație și limbaj în loc de cauzalitate mecanică lipistă de noimă.” Deci, îmi vine să spun că într-un anume sens, ideea de construcție a oricărui edificiu îndreptat către un scop trebuie să aibă în spate un limbaj mai mult sau mai puțin complex, sub formă de ordine, formule și ecuații, diagrame, algoritmi etc. Se menționează în textul ebraic, de asemenea, plutirea Duhului dumnezeiesc pe deasupra apelor. Cuvântul apă/ape (מַיִם – maim) este în permanență la plural. Este interesant că un cuvânt foarte apropiat este שָׁמַיִם (șamaim), tot un plural permanent care de data aceasta semnifică cerurile (sky sau heavens în limba engleză) sau firmamentul. Se induce ideea de existență spirituală eternă în permanența inițială propice creației. Un haos (תֹהוּ – tohu) umplea pre-existența. Acest element de limbaj se referă la confuzie, mirare, incredibila și profunda goliciune, o goliciune de sens și de esență. Puterea creatoare a Cuvântului se află în centrul opoziției dintre materia și Duh (spirit). Analogic, diminuând mult sensul acestei afirmații, putem să ne imaginăm că atunci când oamenii vorbesc, între sunetele „materiale” care compun literele și cuvintele și sensul final există „suflul” uman. Sunetele sunt lipsite de sens luate în mod individual, ar putea fi chiar deranjante însă sunt îmbibate de sens cu ajutorul duhului uman, asemănător, dar inferior duhului divin. Aceste sunete sunt ca materia primă existentă în jurul nostru, cu care puterea creației începe să modeleze. Cuvintele furnizează în schimb sensul, esența existenței. Materia este practic necesară întrupării Adevărului, pentru că, așa cum ne este reamintit la fiecare recitire evanghelică de către Sfântul Ioan, „Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” (Ioan 1:3)

În domeniul dezvoltării de programe software, limbajele de programare sunt niște limbaje formale. Adică pornesc dintr-un set de simboluri, litere, jetoane, ce asociate conform anumitor reguli specifice formează cuvinte. Cuvintele înlănțuite, făcând parte dintr-un subset al limbajului natural, sunt asociate ideii de semnatică. Provenind din limba greacă, cuvântul „semantică” se referă la semnificație, referință, chiar adevăr. Cu alte cuvinte reușim să îmbinăm o serie de cuvinte cunoscute din limbajul oamenilor pentru a crea sens pentru o mașină, o materie brută ce este inițial negânditoare. Psihologul clinician canadian, Jordan Peterson, spunea la un moment dat că cel mai eficient mod de a ne îmbunătăți gândirea este să învățăm să scriem. Toată aparența gândirii unei mașini este strict legată de semantica indusă de limbajul ce o fundamentează. Altfel spus, cuvintele nu reprezintă doar o metodă de stabilire a unui protocol de comunicație, ci și un puternic instrument de auto-șlefuire și rafinare a propriei gândiri. Mașinile, devenind din ce în ce mai autonome, trecând în zilele noastre deseori cu brio testul Turing, putem spune că dezvoltă o oarecare imitație de gândire, indusă de creatorul lor uman. În sens tradițional, biblic, putem spune că are un chip și o asemănare pe care noi i le-am dăruit. 

Într-un plan adiacent, Cuvântul poate fi privit ca simbol, adică semn ce poate reprezenta indirect o anumită noțiune, idee, sentiment. Acest lucru foarte des îl vedem realizat în virtutea unei corespondențe. Făcând o paralelă cu lumea dezvoltării de programe, există această paradigmă care poate pentru alți ingineri software va suna cunoscut: paradigma programării orientate pe obiecte. Această metodă presupune scrierea de limbaj de programare luând în considerare modelarea elementelor din lumea reală în clase ce sunt în relație unele cu celelalte. De pildă, o clasă Animal va avea o serie de subclase ca Felină, Canină etc. Fiecare dintre aceste clase vor fi clase părinte pentru alte clase (Felină pentru Pisică, Leu, Tigru etc.). Această relație, numită de moștenire, pasează în jos, spre concret caracteristici abstractizate, comune. Deci atunci când spunem că trebuie creată o instanță din clasa Pisică, vom putea spune că această instanță este poate una dintre pisicile cuiva, sau o anume felină de la grădina zoologică. Acest este ultimul nivel, cel mai concret. Totuși, în centrul acestor relații se află simboluri. Vom putea gândi că un principiu abstract informează în direcție descendentă, iar concretul exprimă abstracțiunea, în sens ascendent. Matthieu Pageau spune că centrul acesta, unde se întâlnesc informarea cu exprimarea, formează cunoașterea. Deci cunoașterea aceasta simbolică are un loc central, unind aceste contrapuncte. Din acest motiv, Sfântul Siluan Athonitul vorbind despre iubirea de Dumnezeu scrie: „Sufletul cunoaște această iubire, dar nu o poate reda în cuvinte: ea este cunoscută numai prin Duhul Sfânt, pe care Îl dă Domnul.” 

Se poate observa că în mod analog cu Geneza prin Cuvântul divin, există o robogeneză, dacă-mi permiteți împrumutul acestui nume din domeniul SF, adică o apariție a gândirii din materie, declanșată de om. Desigur că se poate discuta aici despre motivul acesta al rebeliunii împotriva creatorului, o narațiune ce probabil încă mai stârnește sentimente stranii pentru amatorii filmelor din anii ’90 cu roboți călători în timp. Există o perpetuare a acestui aspect simbolic al fragmentării tiparului și a „stricării” sale oarecum atunci când este implementat în fapt. Această fragmentare fractală a tiparelor este un mod de manifestare al realității Creatorului, căci s-ar părea că din sânul necuprinsului se ivește o serie de elemente recursive, de la nivel macro, universal, către lumea noastră și apoi către microscop și molecular. Existența aceasta a realității este ilustrată interesant cu ajutorul setului Mandelbrot, o serie de numere cărora, aplicându-li-se un polinom specific, rezultatul rămâne finit. Ce urmăresc intrând în acest detaliu? Ei bine faptul că însăși structura realității are în spate un meta-limbaj, cel al matematicii. Matematica este și ea un limbaj ce conferă sens, semantică, existenței. Pentru că sunt la limita capacităților mele, am să am indic doar faptul că matematica a fost și este considerată un instrument de deslușire al abstracțiunilor ce pot fi concepute de rațiunea umană, un instrument riguros și exact. Dar iată că până și matematică arată către o realitate dincolo de ea, ce necesită o profunzime deocamdată intangibilă pentru oameni. Acest lucru a fost arătat de un matematician numit Kurt Gödel ce demonstrează riguros că există afirmații adevărate ce nu pot fi demonstrate formal. Chiar și în această expresie există un model fractal. Pentru că însăși propoziția ce conține informația legată de demonstrația lui Gödel este o informație adevărată în măsura în care o cunoaștem și, implică la rândul ei, o serie de alte expresii ramificate. Oare chiar afirmația despre nedemonstrabilitatea tuturor afirmațiilor este ea însăși demonstrabilă? Deci această fractalitate se revarsă în serii ce conțin diverse valori de adevăr, în funcție de . Dacă am fi conduși către o afirmație de genul: „Această afirmație este falsă”, aceasta nu se va putea demonstra nici că este adevărată nici falsă. Aceste lucruri adeveresc, în mod riguros și matematic, limitarea posibilităților cunoașterii și limbajelor umane.

Probabil că unul din misterele eterne ale existenței este însăși inteligibilitatea universului. Iar faptul că strădania umană urmează acest tipar al deslușirii sensului prin intermediul limbajelor denotă similaritatea noastră, propagată la nivel simbolic prin tipare, cu ceea ce deja există la toate nivelurile creației înzestrate de Dumnezeu.