Un gând despre cumpătare

Pornind de la etimologia cuvântului „cumpătare”, am ajuns la proveniența sa latină, trecând prin Latina Vulgară (sermo vulgaris). Această limbă „a poporului”era vorbită în primele secole chiar și pe teritoriul actual al țării noastre, la granița de răsărit a imperiului roman de limbă latină. Latina această colocvială furnizează verbul „compitare”, preluat din latina cultă unde avea forma „computare”: a calcula, a număra, a estima. Aceeași sursă, practic, pentru denumirea mașinilor de calcul moderne. Pentru antici, cumpătarea se identifica cu gândirea, la fel cum lipsa uneia implica direct lipsa celeilalte. Fiind evident una dintre importantele virtuți creștine, dar și umane în general, aceasta este regăsită cu pregnanță și, în același timp cinstită, în tradiția ascetică a Sfântului Munte. Vreau să vorbesc pe scurt, în continuare, despre relevanța unei analize profunde a acestei virtuți. Contextul mondial actual ridică mai multe subiecte în fața cărora trebuie ca fiecare dintre noi să reacționeze la nivel individual în primul rând. Discuțiile ridicate despre mediul înconjurător, deseori iraționale și alarmiste, pot însă să ne conducă cu gândul că traiul cumpătat poate contribui la economisirea resurselor, reducerea deșeurilor sau integrarea mai armonioasă a omului în mediul în care trăiește. Echilibrul interior, esențial într-o lume în care suntem bombardați cu potențiale adicții la fiecare pas, este de asemenea o țintă a fiecărui om ce caută virtutea. Impactul jocurilor video a fost puternic și devastator în viața mea. Nopți pierdute, dezvoltarea unui puternic deficit de atenție, nerăbdare, anxietate la niveluri nesănătoase, toate acestea și multe altele mi-au fost provocate de descoperirea lor la vârsta când mintea încă se conturează și descoperă lumea. Imaginația poate fi o sabie cu două tăișuri. Ea ne poate dezvolta creativitatea și poate reda simbolistic un mesaj cu impact, poate naște opere minunate ca scrierile lui J.R.R. Tolkien sau poate să ne cizeleze credințele în Bine. În același timp, imaginația obsesivă poate să conducă la o dislocare a minții de realitate. Jean-Claude Larchet, doctor în Filozofie și Teologie al Universității din Strasbourg, spune despre imaginație că aceasta poate ațâța patimile omului, să-l umple de tulburare în diverse chipuri, „trezind în el mai ales tristețe, neliniște și îngrijorare, amăgindu-l și făcându-l să rătăcească din pricina nălucirilor, ajungând chiar să-l înrobească cu totul.”. Sfântul Siluan avertizează că aceasta poate afecta puternic relația noastră cu Divinitatea, îndemnând să „petrecem în rugăciune fără niciun fel de imaginație”. În călătoriile lui Kyriacos Markides, profesor de sociologie al Universității din Maine, Statele Unite, acesta găsește, în final, sub îndrumarea părintelui Maximos, răspunsurile ce ne pot servi și nouă drept pildă și obiect de reflecție. Acesta îi dezvăluie modul în care oamenii despătimiți lucrează paza gândurilor, o tactică importantă în căutarea cumpătării. Gândurile la care se referă părintele sunt denumite în grecește „logismoi”, pentru că sunt legate de rațiuni universale, pozitive sau negative. Sunt deseori mai puternice decât niște simple gânduri, deoarece pătrund până în adâncurile ființei umane. Cele pozitive pot reprezenta pentru oameni motorul chintesențial al dezvoltării individuale. Paza, în acest context, poate fi citită drept alungare sau combatere a gândurilor. Însă la o apropiere mai atentă această interpretare devine insuficientă. Un paznic, în general, întâmpină ceva care vine din exterior ce încearcă să pătrundă în interior. Paznicul blochează ce este neconform dar, în același timp trebuie să aleagă ce este potrivit pentru a fi înăuntru. Spre exemplu, ne putem închipui că la sosirea unui demnitar important la o instuție, accesul i-ar fi respins din pricina unui discernământ imprecis sau insuficient al paznicului. Ar fi evident o greșeală, deci paza trebuie să reprezinte filtrare atentă, manifestând simbolic separarea grâului de neghină. Călugării athoniți identifică cinci etape ale manifestării unui „logismoi”: atacul, interacțiunea, consimțământul, înrobirea și patima. În faza de atac, gândul sosește într-un mod aparent nevinovat, ca spre exemplu, ideea de a fura ceva. Omul nu poate fi socotit vinovat pentru un astfel de gând atâta timp cât nu trece la faza următoare în care începe să interacționeze cu el. Această invitație a gândului se manifestă prin întrebările pe care i le adresăm: „oare mă prinde cineva?”, „oare nu merită să fie furat?”, „nu cred că ar fi așa de rău, nu?” etc. Consimțământul este momentul în care încep să apară răspunderea și vinovăția. În inima noastră am acceptat deja să efectuăm, în exemplul nostru, furtul. Ne-am convins că e în regulă. Este etapa la care se referă Hristos când spune că dacă ai râvnit în mintea ta, e ca și cum ai fi făcut păcatul deja în inimă. Penultimul stadiu, al înrobirii, este caracterizat de repetiție. Devenim ostatici al acelui gând și nu-l mai putem înlătura pentru că revine tot mai des, tot mai intens, ca un efect de tip bulgăre de zăpadă ce se rostogolește. Când gândul devine patimă acesta se instalează permanent în sufletul omului. Devine obsedant, mintea se împrăștie iar robia este totală. Încet, încet, nici nu mai observăm că efectuăm viciul respectiv, devine parte din ființa noastră. Bătrânii bisericii sugerau că starea aceasta de pătimire este ca și cum am da cheia inimii noastre Satanei, referindu-se simbolic la revărsare răului înăuntrul și înafara noastră. Obsesiile devin distructive nu doar pentru noi, dar și pentru cei din jur. Această stare finală de patimă o pot descrie deoarece am trăit-o, așa cum am menționat mai devreme. Desigur, nimic nu este vreodată pierdut. Cumpătarea, adică așa cum ziceam, gândirea ne poate plasa într-o stare de atenție continuă, sau trezvie cum este ea numită în creștinismul răsăritean. Termenul de gândire poate totuși să reflecte puțin insuficiența limbajului. Vreau să reamintesc aici cele trei mișcări ale sufletului, studiate de Sfântul Maxim Mărturisitorul în lucrarea sa, Ambigua. Prima mișcare este cea după minte (Νοῦς – Nous), a doua după rațiune sau logică (Λόγος – Logos) iar a treia după percepție (Αἴσθησις – Aisthēsis). Observăm că Sf. Maxim diferențiază mișcarea rațională de minte, sau inteligență contemplativă. Poate voi detalia acest subiect pe viitor. În sufletul celor progresați spiritual, cele trei mișcări sunt concentrate și concentrice una în cealaltă. De aceea cumpătarea ar fi probabil, mai corect, să fie atribuită unei gândiri totale, ce le înglobează pe toate cele trei.

Doamne ajută! 🙏