Gălăgia războiului și șoaptele inimii

„Mi-era întotdeauna teamă că aș putea să-mi pierd fericirea. […] În lumea mea numai moartea domnea în chip absolut.”

Dragostea

Care sunt elementele ce marchează sufletul unui om în cursul vieții sale? Cât este sinceritate și cât este justificare în căutările lui? Poate cineva să se auto-desemneze ca fiind îndrăgostit, atunci când dragostea este pentru el doar o dragoste a properiei imagini, proiectată, denaturată și dulce. Această dulceață otrăvitoare îl îmbie pe Fowler (personajul principal al romanului Americanul liniștit de Graham Greene) să recurgă la felurite justificări de moment pentru a înfăptui lucrurile aparent morale, sau chiar propriile dorințe. Este chiar problema agnosticului care trebuie să recurgă la uneltele moralei pentru a-și atinge obiectivele. Acest fenomen poate fi observat cu ușurință și în viața înconjurătoare. De multe ori, suntem pregătiți să urâm pe cineva doar pentru că nu găsim resursele justificatoare să nu o facem. Sau poate pentru că mediul (sau media) ne îmbie să facem astfel, mângâind pe cap (dar cu un rânjet diabolic pe chip) toată slăbiciunea noastră, toată frica și deznădejdea noastră. Fowler spune că nu are încredere în oamenii care cred în viață veșnică, deși îi invidiază. Poveștile lor despre viață în infinit și înțelegere transcendentală sunt menite să întrețină curajul acestora. Însă pentru eroul cărții, „moartea este mai sigură decât dumnezeirea”, reprezentând desigur o filosofie ce poate oferi justificări pentru orice obiectiv care ne-ar putea mâna la un moment dat. Pentru că în articolele lui Coraxramum am văzut ce înseamnă tăcerea divină, în acest roman putem observa roadele unei tăceri umane. Concluzia reflecției asupra dumnezeirii este, neîndoios, faptul că atunci „când ucizi un om, îi faci, fără îndoială, un bine imens”. Aceasta este o răsturnare evanghelică desigur, o înțelegere prin intermediul rațiunii umane a ideii că „trebuie să ne iubim dușmanii”, extrapolând și mai mult, crezând că oamenii au făcut dintotdeauna acest lucru.

Cartea analizează impactul războiului asupra dragostei romantice. Erosul este prins în această menghină ontologică, a spațiului limitat în care se manifestă. Totul este nelalocul său. Străini, singurătate, temere și violență. Iată că violența exterioară se transpune din nou în violență internă. Narativul este construit către logica sa concluzie, deși pentru noi cititorii obișnuiți, legăturile nu le putem face decât după ce am întors ultima pagină. Fowler este singur, un englez delegat pentru a face jurnalism pe front, trăindu-și prezentul în satisfacție imediată și narcisism. Credința, așa cum arătam mai sus, este estompată. Îndrăgostirea sa este contorsionată, este văzută ca o neputință de a ieși din iubirea de sine. Acest cerc vicios al neputinței de a te iubi și respectiv a nu putea iubi cu adevărat, ne îndeamnă spre alegeri care îți scad și mai mult respectul de sine, lucru ce revine să întărească și mai mult neputința de a te iubi. „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!”. Din nou, păcatul și ceața morală oglindesc chipul nostru în imaginea distorsionată ce băltește în propria noastră rațiune. Phuong, ținta așa-zisei îndrăgosteli a lui Fowler, nu reprezintă pentru acesta din urmă decât o pastilă de pe raftul farmaciei, nerecomandată de niciun medic. O speranță căzută în vindecarea miraculoasă a răului și a nepăsării interioare.

Alden (Pyle) este imaginea americanului liniștit, idealist, convins de ideile democratice și de rolul civilizator al națiunilor post-coloniale. Acesta este tipul tânărului care citește cărțile unui ideolog de birou (York Harding în roman) și pornește cu pieptul înainte la aplicarea lapidară a tuturor acestora în practică. Deși străbătut de filoane de noblețe și sentimente curate pentru Phuong (care îl pun în rivalitate cu prietenul său, Fowler), în final șocul realității îl aduce și pe acesta în situația ingrată de a justifica niște monstruozități într-un mod foarte rece. Fowler este îngrozit, însă este cumva o fațadă și un pretext moral pentru a aranja înlăturarea lui Pyle. Deși asaltat de sentimente și gânduri contradictorii, știe că tăcerea sa față de cel care i-a salvat viața este echivalentă cu uciderea acestuia. Când toate lucrurile cad pe locurile lor în ultimele pagini ale povestirii, rămânem cu o sumedenie de întrebări. Se poate trăi oare cu remușcarea aceasta a tăcerii? Dragostea adevărată poate exista fără renunțare la sine și autenticitate? Oare atașamentul obsesiv este o dovadă a loialității noastre sufletești și a lacrimilor interioare de iubire?

Tradiția

Greene, deși un catolic convins, scrie cu incredibilă acuitate mentală o construcție care este aproape anti-teologică, tot el sfârșind prin a prăbuși-o grandios. Lipsa centralității temei creștine poate fi un semn al obscurității și pustiului moral ce se prelinge prin paginile cărții. Neutralitatea personajului central se transformă (din nou în mod corupt) în implicare și părtinire egoistă. Simbolurile triunghiului acesta amoros pot fi citite ca cinism-idealism-pragmatism. Practicalitatea trebuie îngemănată cu echilibrul, cu spiritul acesta etern al blândeții și al curăției. Cinismul și idealismul devin viciate. Unul este fanatismul deznădejdii, celălalt al speranței. Contrariile se întâlnesc, atunci când educația nu garantează niciun fel de moralitate. Singura salvare nu poate apărea decât din orientarea transcendentă a spiritului uman. Fără ea, întreaga viață, ca întregul roman, rămâne în orizontalitate. În politică, sex și violență.

Îngrijirea tradiției și a moralei nu este abordată direct, însă deconectarea omului de seva propriei tradiții în care s-a format se poate observa în descrierea interacțiunii cu prelatul caodaist. Un carnaval al ridicolului, idolatru și pervertitor, care se scurge în spiritul sfântului său scaun, o imitație a scaunului lui Petru. Ritualul este o parodie, rezultatul hiper-intelectualizării simțirii creștine. Deși Fowler este agnostic, în fața acestei imagini el simte că nu poate batjocori credința mai mult decât atât. Interacțiunea cu „locțiitorul Papei” – așa cum se autointitula – ne duce cu gândul la ce am spus înainte: „Eram convins că știe că toți cei prezenți veniseră să-și bată joc de mișcarea pe care-o reprezenta; atitudinea noastră respectuoasă era tot atât de ipocrită ca și falsa lui ierarhie religioasă, noi însă eram mai puțin vicleni. Nouă ipocrizia nu ne aducea niciun câștig, nici măcar un aliat pe care să te poți bizui, în timp ce lor le procura arme, muniții și chiar bani.” Acest cult este caracterizat de incosistență și golire de mister, arătând ca un obiect al unei firme cunoscute, contrafăcut pe o tarabă dintr-un bazar, mustind de falsitate. Așadar blândețea, modestia și înțelepciunea față de propriile noastre păcate ne vor duce mai departe decât imitarea, fastul colorat și gălăgia.

Războiul

Războiul face și el zgomot. Personajele trec printr-un moment în care frica de moarte domnește și guvernează fiecare șoaptă a lor. Jurnalistul își amintește obișnuitele titluri de ziare: „Un post de la sud-vest de Saigon a fost ocupat în mod temporar de către Vietminh.” Goliciunea aceasta informațională dezumanizează, smulge din ochii cititorului aspectul morții și al trăirii în realitate. Totul se transformă în monetizare, în optimizare și în producție. Când Fowler este la în pragul de a-și pierde viața realizează cât de insignifiantă este misiunea sa acolo. Imaginile terifiante ale urmărilor violenței războiului îl bântuiesc. Asistă la explozia turnului în care cei doi militari foarte tineri asigurau o pază mai mult formală. Finalul îl surprinde pe erou în jurul exploziei urbane provocate de generalul Thé și de „învârtelile” lui Pyle cu materiale plastice. Tragedia războiului duce totul în derizoriu. Lipsa fundamentului moral îl clatină pe erou, nemaiputând să ierarhizeze nici măcar faptul că Pyle i-a salvat viața la un moment dat, sau faptul că știe că va fi incapabil să-i ofere un viitor lui Phuong. Răscolirea interioară sapă în toată ființa sa, aducându-l în starea de servitute față de propriile impulsuri și patimi.

Concluzie

Romanul pare că este o critică serioasă la adresa modernității, dar și a ideilor coloniale sau ale Celei De-a Treia Forțe. Este o critică asupra războiului dar și asupra neputințelor morale în care lumea deja se cufunda la jumătatea secolului trecut. Este în același timp o critică a neputinței de a ne scufunda în lecțiile trecutului înainte de a construi viitorul. Deși secolul este supranumit al vitezei (pentru că ar trebui să facem totul mai repede, nu pentru că trăim secunde mai scurte), nu orientăm energia noastră corespunzător, uneori, nici astăzi.