Hierogamia ca religie

Un lucru excepțional al zilelor noastre este prăbușirea actului uniunii (gr. gamos) între principiile masculine și feminine intrinseci existenței vieții. Viața, definită la nivel cosmic, are o componentă unificatoare fără alterarea identităților. Ființele se unesc spre slavă și spre înălțare, nu spre omogenizare sau egalizare. Sfințenia uniunii între principii, are ca factor fundamental, asceza. Creșterea spre Principiul de neatins, spre “hristificarea” omului trebuie musai să fie sub un clopot al sacralității. Iată că deseori ne este prezentată, în Ortodoxie, tema monahismului. Acesta nu doar că este aruncat în ochii noștri, ai așa-zișilor “pro-life”-ri, ca mod de a fugi de “viață” (ciudată alegere a termenilor) sau de a abandona lupta cu greutățile vieții sau, uneori în rândul conservatorilor, de a se teme de responsabilitatea întemeierii unei familii. Teribilă nivelare! Monahismul este o altfel de nuntă. Este o hierogamie, pentru că are ca scop transcenderea principiilor, însă orientate spre ierarhia Cerului. Apropierea josului de sus. Coborârea sinelui pentru a găsi dimensiunea infinitului în adâncurile tenebroase ale mizeriei umane. Negru, încovoiat și înlăcrimat este uneori monahul! Vedenia sfântului Siluan amintește de acest principiu al coborârii (de fapt al ținerii) minții in Iad fără a deznădăjdui. Dar mintea (gr. nous) este principiul esențial, unic, al conectării religioase. Nu există nicio unealtă de explorare a posibilei unificări cu Superiorul, în afara religiei. De ce? Simplu! Religia se referă la unire și atât. Religia unește, pentru că latinescul “re-ligare” amintește de acțiunea omului prin care se leagă de ceva superior lui. Iată că “gamia”, nunta, cade în zilele noastre în inferior, pentru că ea caută să lege omul de orice altceva material. Asistăm practic la o “religiozificare” a materiei! Auzim deseori termeni ca “religie woke”, “acel tip este religios în legătură cu munca lui” sau “a făcut din pusul murăturilor o religie”. Există un sâmbure de esență originală în aceste expresii, anume conectarea cu elemente mai mult sau mai puțin scalabile spre infinit. Cu alte cuvinte religii inferioare, tehnic vorbind. Ortodoxia este o religie fără fund, pentru că uniunea este adâncă și în același timp nesfârșit de înaltă. Urcușul omului nu poate conteni în contextul material-uman.

Ce se întâmplă azi? Drumurile nu se mai întretaie. Sunt mulți care pășesc pe cărările sufletului și ale vieții, privind în jos. Calcă pe ce întâlnesc și cel mai des sunt bucățele de oglindă spartă. Spartă des de ei, de noi. Mai rar, unii aruncă o privire peste umăr, în stânga sau în dreapta lor, spre o altă cărare. Acolo pășește un alt suflet, la fel ca și al lor. Între dorință și efort, între vis și braț întins, ca și între lacrimă și rânjet meschin nu mai există punte, și nici nimeni să o construiască. Reducem ce mai avem la ingrediente, considerăm că totul este doar o parte și nu mai avem umilința să înclinăm fruntea spre cel de lângă noi. Traducem dragostea în plăcere, curajul în tiranie și curățenia în interes. Când suntem acolo să strigăm pare că nu aude nimeni. Iar după ce închidem porțile interioare are suferinței, nu suntem capabili să interpretăm Tăcerea. Blândețea este veche, politețea este o relicvă și moaștele tronurilor minții sunt acum devastate și fără folos. Inima noastră s-a împietrit, și în loc de comfortul atingerii este acum făcută din colțuri.

“Căsătoria” sau cauza (lat. causa) aduce în prim plan rolul simbolic al “respirației” cuplului multiplicitate-Unul. Dezechilibrele cad în multiplicitate, ca un materialism care ia sub lupă și desființează elementele de microcosm, observabile, sau cad dincolo spre unitarism, spre dezmembrarea totalitară a individualităților într-un singur organism, deseori rigid și lacom de putere. Țipătul neputinței secolelor recente, agnostic și mârâit, a deplâns tirania lui Dumnezeu. Aceasta s-a petrecut, în parte, din cauza divorțului ontologic față de singura Existență care poate hrăni neîntrerupt mintea umană. Atunci Existența menționată, retrasă în ungherele turnului de observare, a început să pară rece, răzbunătoare și totalizantă. Dar această observație nu face decât să recunoască și să dovedească insuficiența unei vieți ruptă de abstractul iubirii.

Luna nouă, luminănorul mic, dă toată strălucirea de care este capabilă și emană mister, dar este o lună a patimilor și a mândriei, căci nu poate lumina cât Lumina cea adevărată. În unii naște curățenie și rugăciune, plânset și aspirație, pe când alții se înfruptă din drogul superiorității, zâmbind superior și schismatic asupra celor neconformi cu cele ale lumii. Instituirea dominației statului a avut ca rezultat aruncarea în erezie a duhului dreptății. Oare dacă ar mai rămâne un singur om care să spună adevărul, acela ar mai fi adevăr? „Ce este adevărul?”, întreabă Pilat.

Hierogamia aruncă poligamia în idolatrie! Căci viața nu reiese decât din îmbrățișarea dualității, a microului și a macroului. Lacrimile frâng sufletul, însă rodul lor este visul. Visul prin care un concept își caută, sârguincios și aproape disperat, contrariul. Visul prin care inimile se regăsesc, oftând pentru diferențele lor, dar aspirând, îndrăgostite, spre similitudini. Această cristalizare a paradoxului nu poate decât să înalțe. Și atunci multi-ul devine hiero-.