Sfârșit de eră

Icoana Cincizecimii arată o unitate dar și o separație între interior și exterior. Este practic momentul nașterii Bisericii Creștine, adică a locului care crează potențialitatea sfințirii. Separarea de lume duce cu gândul la ideea că, periodic, anumite elemente din exterior trebuie reintegrate înăuntru pentru a putea naviga prin apele timpului. Deseori, un narativ străvechi se transformă odată cu trecerea timpului în altceva sau aspecte esențiale ale sale sunt reinterpretate. Acest articol a apărut ca efect vizionării unui podcast unde Winston Marshall l-a avut ca invitat pe Jonathan Pageau, creator care continuă să exercite o influență asupra mea, chiar și după atâția ani (vreo 5 sau 6 dacă nu greșesc).

Ideea fundamentală este observația că este destul de posibil să asistăm la sfârșitul consensului legat de cel de-al doilea război mondial. Ce înseamnă asta? Păi dacă înțelegem că acest război a constituit, pentru civilizația modernă, un fel de mit fondator, vom putea merge mai departe și să observăm care sunt elementele sale, care sunt cărămizile extrase din ruinele războiului pe baza cărora s-a clădit tot ce a urmat, dar și care sunt demonii care, în decadele ce au urmat, au fost folosiți pe post de sperietoare sau, dimpotrivă, drept pilde de evitat. Pageau nu afirmă minimalizarea faptelor sau a elementelor caracteristice războiului, care sunt desigur importante, avertizarea venind mai degrabă în legătură cu povestea construită pe care urmașii generațiilor succesive au primit-o, poveste ce conduce gândirea și motivația oamenilor, ca rezultat al concluziei războiului. Deși nu sunt la curent cu muzica sau cultura pop, înțeleg că există un videoclip al lui Kanye West care fetișizează simbolurile naziste. Acest lucru reprezintă din nou ideea de margine, despre care am mai vorbit, care presează limitele acceptabilului civilizației noastre. Din acest motiv am început cu imaginea Cincizecimii, pentru că este o imagine a unei fortărețe înconjurate de kosmos (κόσμος – univers ordonat, lume). În zilele noastre, „fortăreața” este construită pe mitologia celui de-al doilea război mondial. Pericolul care s-ar putea întrevedea este legat de modul în care elementele externe pătrund înăuntru. Acest lucru are dublu rol, deoarece centrul trebuie să interacționeze cu marginea, totalitatea fiind definită la fel ca în imaginea unui cerc, ce conține un punct central și un contur al limitei sale. În același timp ce este înăuntru are datoria de a audita sau evalua elementele primite înăuntru. Ocazional însă, lucruri neașteptate pătrund înăuntru. Spre exemplu, în narațiunea Sfântului Hristofor, acesta este un uriaș chinocefal, războinic în căutarea unui rege, care sfârșește prin a trece granița marginii Bisericii, spre interior, pentru a găsi pe Regele Lumii.

Referitor și la videoclipul de care vorbeam, și desigur la intensitatea cu care termenii de „fascism”, „extremism” și „nazism” sunt folosiți (de cele mai multe ori fără nici cel mai mic discernământ), trebuie să ridicăm întrebarea: „care sunt tabuurile mitologiei celui de-al doilea război?”. Aceste tabuuri, cum spuneam mai sus, impactează gândirea și motivația oamenilor, impunând ce se poate și nu se poate gândi în era respectivă. Așa cum timpul a arătat mereu, o poveste legată de un rău, chiar real, este estompată și atrofiată odată cu trecerea timpului. Exemplele sunt suficiente. Alexandru cel Mare, considerat o figură emblematică, pentru unii chiar eroică, avea obiceiul să ardă din temelii orașele care i se opuneau, ucigând și vânzând ca sclavi toți supraviețuitorii. În Tir spre exemplu, a crucificat 2000 de apărători și a vândut 30.000 de oameni ca sclavi. La fel, Napoleon Bonaparte, mare strateg ale cărui busturi încă există ignorate de fanaticii corectitudinii politice peste tot, a orchestrat masacrul de la Jaffa și a reintrodus sclavia în coloniile franceze. Dar iată că timpul rafinează și rotunjește colțurile oricărui portret de mare conducător sau om istoric. Sfârșitul consensului ar putea reprezenta și un pas spre reintroducerea imaginii lui Hitler sau ale unor simboluri considerate tabu. Se pierde sustenabilitatea poveștii legată de natura malefică a nazismului. Acest lucru este bineînțeles periculos, însă semnele sunt destul de clare că omenirea se îndreaptă spre acest scenariu. Cum spuneam în articolul despre Tolkien și Andúril, lumea devine răsturnată atunci când imaginea unui demon începe să-și facă simțită puternic prezența. În zilele noastre nu germanii sunt tipii răi și rușii tipii buni, ci invers. La fel comunismul, care în anii ’50 în Statele Unite era condamnat public, acum este îmbrățișat și în Europa și peste ocean sub diverse forme. Se observă că este inevitabilă reemergența răului. Timpul aplatizează memoria colectivă sau reface imaginea spartă a unui lucru, chiar și când acest lucru este demonic. Discuțiile, deși necesare, atunci când uzează fie de rațiune, fie de intelect (νοῦς) oferă explicații sau interpretări. Pageau avertizează însă că explicațiile nu motivează acțiuni, ci acțiunile motivează alte acțiuni. Acest lucru aruncă lumină asupra elementelor protestatare din societatea modernă. De multe ori masele sunt montate nu pe baza unor explicații, ci pe baza unor idei simple legată de clasă, gen sau identitate. Acțiunile societății sunt determinate de impulsuri simple legate de tipii răi vs. tipii buni. Noi vs. ei. Pro-europeni vs. suveraniști. Ruși vs ucrainieni. Și tot așa.

Un lucru care s-a întâmplat în ideea modernă de naționalism este confuzia între unitate și uniformitate. Este clar că în mod clasic, această ideologie a fost utilizată de către radicalii vremii ca un ciocan de spart coroanele imperiale. Imperiile au căzut, ideea națională s-a copt în diverse creuzete, ducând la național-socialism sau la anvergura criminală a internaționalismului bolșevic, dar și a urmașului acestuia, globalismul frenetic. Pentru 100 de ani, naționalismul a fost un surogat al religiei, fiind cârpit și modelat pentru a servi interesele scriitorilor de istorie, al învingătorilor. Dar acum, conformitatea și uniformitatea sunt cerințele societății moderne. Pare că centrul în jurul căruia s-au construit civilizațiile moderne începe să se disipeze, lucru cauzat, printre altele, de descompunerea culturii și polarizarea excesivă. Etno-statele propuse acum ceva timp nu au nici ele sustenabilitate, imperiile mari din trecut având centru dar o lejeritate în organizarea locală, în diverse coluțuri ale lor. Îmi amintesc atunci când am vizitat satul lui Coșbuc și un ghid local povestea cum priveau românii existența regelui austriac. Puțin ca pe un părinte sau protector, se bucurau și doreau să împartă cu el roadele muncii lor atunci când trecea prin zonă și acesta le zâmbea îngăduitor. Ei puteau fi români într-un imperiu „ne-național” poate mai mult decât am putea fi noi astăzi într-o structură federală transnațională. În Imperiul Roman exista desigur limba latină, oficială, care era cunoscută de membrii importanți ai regiunilor și o făceau să fie vie, însă în Galia sau Dacia spre exemplu, oamenii puteau continua să folosească între ei limbile locale și să-și mențină identitatea fără să existe ideea de „națiune”. Desigur, nu doresc să fac apologia imperiilor antice acum, însă aceste observații reies din modul în care s-a transformat această viziune în timpurile moderne. Statele naționale moderne tind să impună tiranic un rezultat al propriilor manipulări. Minoritățile trebuie să se supună, prin insuficientă reprezentare, unor legi care sunt deseori complet străine de cultura, credința sau identitatea lor.

Ce se poate face pentru a fi pregătiți pentru acest sfârșit de consens? Trebuie să realizăm, conform lui Pageau, că libertățile individuale NU sunt construitoare de societăți. Avem nevoie de motive să fim împreună. Avem nevoie de rațiuni pentru care să ne numim vecini și nu străini. Creștinismul oferă, ca întotdeauna, o soluție pentru ieșirea din criză. Dar mândria noastră ne limitează abilitatea de a merge pe o soluție încercată și reușită, și să sperăm doar că atunci când ne vom liniști și vom percepe lucrurile într-un mod benefic să nu fie prea târziu.