Inima și șarpele

Inima omului este un mușchi. Uneori se strică alte ori palpită. Arareori trăiește. Pulsul este însuși ritmul vieții, al anotimpurilor, al ciclurilor circadiene. Dragostea este un lucru frumos pentru că destructurează această banalitate a materialului. Când inima bate pentru ceva, sau pentru cineva, ea are un cântec. Urechea noastră pare că ne minte, creând o relativă iluzie auditivă, diferită de cea a altui individ. La o observație mai atentă însă, ea (și noi cu ea, cu urechea) participă la o simfonie a existenței, descătușată în fiecare vibrație sau tremur al ființei noastre. Frumusețea dragostei nu provine din lutul oamenilor care joacă acest joc, ci din sferele stelare ale spiritului uman. Speranța este uneori cel mai crud arbitru al năzuințelor noastre. Lecțiile date nouă sunt profunde dar deseori închise în carapacea de nepătruns a răului intrat în lume. Ca să luptăm naturii umane deseori armele pe care le avem sunt boante, improvizate și neadecvate. Dar în loc să le șlefuim și să le mânuim cu grijă, se întâmplă să le izbim, să le ocărâm sau să nu le ascultăm semnele. Într-un final ne cârpim din bucăți care nu prea se potrivesc, ne peticim părți ale sufletului cu regrete, frustrări sau neajunsuri, facem ce facem și mergem mai departe. În loc să trăim intens suferința inimii, cu rugăciune, răbdare și atenție, ne anesteziem și ne prefacem.

Paradisul era un loc proaspăt, care mirosea a curățenie și a lumină. Emana prin toți porii o trăire spirituală plenară, în atașament față de cer, dar și față de aproape. Completitudinea existenței trebuie însă să conțină elemente care să contrabalanseze excesul de ordine. Supra-structuralitatea are mereu o slăbiciune, fie lăsată intenționat, necesară, fie prin sabotaj. Nu poate fi vorba de sabotaj în Eden, deoarece inamicul nu avea încă forța și dimensiunea de mai târziu. Avea însă voce și viclenie, elementele manipulative care pot înrobi un om liber. Dar îl și pot testa! Căci traiul în eternitatea iubirii trebuie să fie consensual. Dorința de a fi în iubire trebuie să respingă orice barieră și să depășească orice obstacol. Șarpele este însăși o însușire, de fapt un efect colateral al dragostei pentru oferirea libertății totale, cosmosului. Căci fără viclenie nu putem măsura onestitatea. Și fără lacrimi nu putem cântări bucuria.

Omul trăiește permanent cu temerea că undeva, jos, prin iarbă, mișună ceva ce nu îi dorește binele. Este prețul ce trebuie plătit când dorim să călcăm pământul și lamele de iarbă să ne atingă duios gleznele. Pământul acesta frumos și plin de senzații unice, atingerea humei ude cu tălpile sau mirosul ierbii sau scârțâitul nisipului printre degete, acesta a fost loc de prăbușire a Răului, căzut din ceruri. Așa că echilibrul acesta, între inimă și șarpe trebuie să fie permanent. Este un dans pe care când îl primim, ne ridică prin atitudinea curată sau ne încolăcește și ne pune jos prin abandonul în fața neputințelor. De aceea spuneau poate cei din vechime că șerpii pot zbura, poate pentru că ei ne pot captura și atunci când ne mândrim cu ascensiunile noastre mici spre înălțimi. Cavalerii luptau cu șerpii uriași, cu balaurii, iar în turn suspina prințesa, care deși modernitatea încearcă să ne educe spre a interpreta această aparentă inacțiune a ei ca o pasivitate (sau, Doamne ferește, opresiune), înclin să cred că mai degrabă inima ei era cea care monta și dirija întreaga acțiune. Violența “justă” a luptei nu poate fi aplanată în final, îmblânzită, decât prin duioșia inimii ce bate cu nădejde. Fără inima prințesei nu poate exista nicio poveste, niciodată…

Iată că unii șerpi ne pot educa despre înțelepciune însă. Aceștia ascultă de fluierul fachirului și privesc spre acesta zâmbind cu prietenie. Hristos se desparte de apostoli îndemnându-i să fie “[…] dar înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii.” (Mat 10:16). Această înțelepciune este poate și o trimitere la credința în maximizarea efectului de propagare al dragostei creștine. În alegerea bătăliilor. Profetul Isaia avertizează: “Nu vă veseliți, voi, cei de alt neam, pentru aceea că jugul celui ce vă lovea s’a sfărâmat; că din sămânța șarpelui vor ieși pui de aspidă, iar din puii acestora vor ieși șerpi zburători.” Tiranii sunt șerpi, dar înțelepciunea lor lipsește, este înlocuită de o rațiune, o istețime vicleană și diabolică. Vigilența permanentă ne ajută să fim atenți ca după învingerea unui șarpe să nu vină o aspidă, iar după aceea să ne ajungă șerpi care zboară.

Tristețile și bucuriile noastre vin, ne schimbă și trec. Uneori vedem lecțiile, alteori credem că ar fi trebuit să ne ofere mai mult. Deplângem mereu Raiul și trăim în căutarea lui. Însă Împărăția este în inimă.