Pe Dumnezeu Îl mulțumim ușor – El se mulțumește cu matricea noastră interioară bună. Dacă ești bun pentru Dumnezeu, este suficient, dar pentru om este prea puțin.
Suntem destul de îndrăzneți la Euharistie, dar în fața altor lucruri omenești, infinit mai minore, ne pierdem. Asta pentru că, în ciuda dragostei noastre pentru Dumnezeu, uităm să Îl tratăm ca pe o persoană reală.
Astăzi dimineață m-am certat cu mine însumi, cu lacrimi în ochi: „Doamne, cum aș putea eu să Te iubesc ca pe un Dumnezeu adevărat, dacă nu pot să Te tratez nici măcar ca pe un om adevărat?”
Apoi mi-am pus o întrebare dureroasă și mușcătoare: oare nu ne ascundem uneori de adevăratul Hristos Mântuitor și Domn, insinuând că Îl iubim ca pe un Dumnezeu, ca în felul acesta să nu mai purtăm povara de a Îl trata, iubi și respecta ca pe un om? Nu devenim oare astfel gnostici sau monofiziți?
Același lucru l-am observat prin exemplu personal și în atitudinea față de sfinți: nu ne rușinăm când îi întâlnim în icoană, așezăm icoana pe masă și ne rugăm, în timp ce la Mega, în fața casierei, abordăm o atitudine mult mai reală de dialog interpersonal și suntem cu mult mai asumați. Oare ne asumăm suficient persoana lui Dumnezeu atunci când comunicăm cu El sau persoana sfinților cărora ne rugăm?
O credință care nu ne face să simțim prezența reală a lui Dumnezeu și a sfinților – care numai, numai, numai și numai prin smerenie se poate realiza – rămâne doar un solilocviu semi-superstițios și aproape deloc asumat, o cerșetorie mascată, o presupusă credință lipsită de tărie și autenticitate.
Deci, să nu Îl mai tratăm pe Mântuitorul nostru ca pe un Dumnezeu avut și atotputernic doar pentru simplul fapt că suntem prea slabi să Îl tratăm ca pe un om.
În eseurile despre absurd, Albert Camus a spus un lucru absolut adevărat și convingător: un actor demonstrează pe scenă, prin intermediul jocului, că însuși comportamentul uman este încifrat. Dacă ești pus să joci rolul unui om înfuriat, te vei înfuria în numele acelui personaj, dar furia îți aparține și este aceeași cu care te înfurii întotdeauna și din totdeauna.
Dacă gesturile tale față de Dumnezeu nu se pot desfășura așa cum o faci în viața reală printre oameni – așa cum ai făcut-o și cum o vei face până la moarte –, înseamnă nu numai că joci un rol, ci mult mai rău: fiindcă nu-L poți iubi pe Dumnezeu altfel de cum iubești pe oameni sau cum, în general, iubești. O iubire pământească stricată nu știe să-L iubească nici pe Dumnezeu, fiindcă toate gesturile și sentimentele noastre sunt deja încifrate în noi și țin de gramatica noastră sufletească. Ele nu pot fi jucate, ci, ca și actorul, pot fi asimilate scopurilor noastre.
Credința în Dumnezeu nu e afabilitate, așa cum nici iubirea de oameni nu e afabilitate, ci dragoste, respect și dăruire autentică. Asta trebuie să ne străduim să obținem de la noi înșine. Cel care nu e în stare să obțină nimic autentic de la el însuși nu poate oferi nimic nici altuia, nici lui Dumnezeu.
Ferment 
Lasă un comentariu