Falaciozitatea regresiei infinite

O să mă străduiesc să răspund la un argument pe care l-am auzit recent legat de regresia infinită a creației. Cineva zice: “conform principiului creației, orice creație are un creator, deci dacă Creatorul tuturor lucrurilor este Dumnezeu, pe El cine L-a creat?”. Inițial mi s-a părut suficient de stupid și chiar m-a bufnit puțin râsul, reflexiv, încât să nu simt nevoia să răspund. Cred că acest tip de argumentație mi-am lămurit-o în perioada în care studiam filozofie în liceu, înainte de a fi ortodox. Dar văd că sunt oameni care sunt chiar serioși în legătură cu el, iar pe măsură ce reflectez la asta îmi dau seama că poate e nedrept sau răutăcios din partea mea. Nu că ar exista vreo incompatibilitate între a fi creștin și a fi răutăcios☺️- dar despre asta altă dată.

Argumentul prezentat este o combinație de două argumente falacioase:

1. Un word-concept fallacy (confuzie între cuvânt și concept) – asta înseamnă că foarte des, în rândul multor oameni de toate credințele, întâlnim ideea că un simbol lingvistic (un cuvânt) trebuie interpretat conform unui concept impus eisegetic (din noi spre text), concept înțeles independent de context, arbitrar.
2. Un non-sequitur: ideea că “ceaiul e fierbinte deci sigur înăuntrul său există cărbuni încinși”, cu alte cuvinte o concluzie ce nu rezultă necesar și obligatoriu din premisă.

Am să încerc să expun raționamentul meu pe scurt. Cuvântul “creație” reprezintă în mod evident un simbol ce provine din încercarea umană de a contura realitatea înconjurătoare. Spre exemplu, dacă un ceas stă pe masă în fața mea, pot intui că acesta are un creator la o analiză mai mult sau mai puțin amănunțită, fără să dovedesc 100% că lucrurile stau așa (cu alte cuvinte fără să găsesc ceasornicarul care să recunoască și să-mi dovedească fără niciun dubiu faptul că el l-a făcut). Cuvântul nu indică spre o realitate transcendentă pentru că și-ar pierde sensul. Percepția umană are limitele pe care le putem observa fiecare în mod evident. Nu la fel stau lucrurile cu Dumnezeu. El nu este un simplu cuvânt ce arată spre o realitate perceptibilă, altfel nici nu am avea această discuție 🙂 Sper că acest lucru este clar pentru oricine. Ori o existență ce transcende percepția și realitatea nu poate fi numită creație. Gândirea materialistă de care sunt intoxicați din păcate (o spun cu dragoste) proponenții acestui argument este influențată de empirismul lui Hume. Dar nu avem răspuns la perceperea “transcendentelor”: logică, atenție, iubire, inducție etc. Deci există elemente care transcend percepția imediată a mediului din jurul nostru, ca urmare avem lucruri pe care le putem numi cu greu “create” în paradigma materialistă. Dumnezeu prin definiție transcende toate categoriile (inclusiv “transcendentele” expuse înainte), deci ar fi absurd ca prin rațiunea noastră să-L colapsăm la un loc cu ceea ce numim “creație”. Dumnezeu nu este creat nu doar pentru că nu se supune cauzalității înțelese de noi, ci și pentru că prin definiție nu ar fi Dumnezeu dacă ar face-o. Regresia rămâne infinită atâta timp cât nu acceptăm conceptualizarea corectă a divinității. Cu alte cuvinte vina este în raționament nu în semantică.

De ce este non-sequitur (lat. “nu urmează”)? Deja aceasta cred că o putem lăsa ca temă de reflecție. Însă trebuie mereu să căutăm cuvântul “deci” în argumentație și să judecăm atenți dacă ipoteza implică logic rezultatul. Avem ideea că există un “principiu al creației”. Acest principiu este absolutizat de către proponent, proponent care desigur este împotriva oricărui tip de absolut, fiind cel mai probabil un relativist moral și conceptual. De ce spun asta? Pentru că Dumnezeu este inferior, este o piesă de Lego în acest univers fantezist în care trăiește cel care argumentează acest lucru, deoarece un simplu principiu îi este superior și Îl supune. Din nou, dacă ne forțăm să depășim limita aceasta auto-impusă de gândire, vom descoperi că nu poate exista un principiu superior lui Dumnezeu, deoarece în gândirea apofatică a Părinților, acesta este ἀκατάληπτος (gr. necuprins, necircumscris), deci nu poate urma logic că Dumnezeu trebuie să se supună unui principiu care chiar dacă poate e transcendental, este creat, cuprins (doar încape și în noi!).

Sfântul Grigorie de Nazianz expune în “Cuvântările teologice” ideea aceasta de “αἰτία ἀναίτιος” (cauză fără cauză). Blândețea sa (pe care nu pot decât să o invidiez – sic!☺️) anunță că “nu putem ocoli chipul timpului, când voim să ne imaginăm ceea ce e mai presus de timp” sau “Dar de când este Tatăl? Nu era cândva când nu era.”. Este evidentă demarcația aceasta în gândirea sa și când vine vorba de un concept complex precum timpul: “Căci expresia „cândva”, „înainte de aceasta”, „după acestea”, „de la început”, nu sunt netemporale, oricât le siluim în sensul acesta. Dar dacă ne gândim la distanţa ce se întinde pentru cele eterne, o socotim o eternitate care nu se împarte şi nu se măsoară cu vreo mişcare a soarelui, ca timpul.”